Nedreptatea duce la peire

                                              

                                                       

        Adesea vedem și auzim nedreptăți, pe stradă, la televizor, în societate, la serviciu și aproape în toate instituțile iar în deosebi, la tribunal unde ar trebui să ne găsim dreptatea. Totuși sunt niște legi divine, scrise și nescrise care îndreaptă ce nu îi drept. Am căutat în psalmi locurile unde este pomenită nedreptatea și am rămas surprins că sunt foarte mulți psalmi care amintesc de acest cuget urât de Dumnezeu, dar și consecințele omului nedrept.

I.                    Nedreptatea în Psalmi

 

 „Iată a poftit nedreptatea, a zămislit silnicia şi a născut nelegiuirea.

	Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o.
	Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare.
	Lăuda-voi pe Domnul după dreptatea Lui şi voi cânta numele Domnului Celui Preaînalt “ (Ps 7; 14 – 16)

     Dumnezeu este Bun și drept, nedreptatea este contrarie lui, știm cu toții că fundamentul creștinismului este bazat pe două porunci orizontale aivea unui împărat alături de regina Sa. „ Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul și din toată inima ta și a doua poruncă la fel ca prima, să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”; ba mai mult, o poruncă foarte incomodă pentru oameni, să iubești chiar pe vrăjmașii tăi și să te rogi pentru cei care te prigonesc. Odată respectate poruncile acestea, te asemeni cu Dumnezeu și devii nobil duhovnicește, iar Dumnezeu vede smerenia noastră și se apropie de noi. Pe hulitor îl așteptă o vreme să se îndrepte iar de nu, trimite pe îngerul său sa-i închidă calea.

“Scoate sabia şi închide calea celor ce mă prigonesc; spune sufletului meu: "Mântuirea ta sunt Eu!"

	Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi şi să se ruşineze cei ce gândesc rău de mine.
	Să fie ca praful în faţa vântului şi îngerul Domnului să-i necăjească. Să fie calea lor întuneric şi alunecare şi îngerul Domnului să-i prigonească.
	Că în zadar au ascuns de mine groapa laţului lor, în deşert au ocărât sufletul meu.
	Să vină asupra lor laţul pe care nu-l cunosc şi cursa pe care au ascuns-o să-i prindă pe ei; şi chiar în laţul lor să cadă.
	Iar sufletul meu să se bucure de Domnul, să se veselească de mântuirea lui.
	Toate oasele mele vor zice: Doamne, cine este asemenea ţie? Cel ce izbăveşte pe sărac din mâna celor mai tari decât el şi pe sărac şi pe sărman de cei ce-l răpesc pe el.” ( Ps 34; 3- 9)

     Observăm o asemănare între mesajul din psalmul 7 și 34, la primul psalm, de fapt este sorgintea proverbului românesc „ Cine sapă groapă altuia, tot el cade în ea” , pentru că cel care voiește să facă răul, este om fără Dumnezeu și nu vrea să își amintească că toți suntem copiii lui Dumnezeu și fără voia Sa, nu cade nimănui un fir de păr fără să știe El. De aceea, Dumnezu lucrează în așa fel în cât să simți pe propria piele, ceea ce ai vrut să îi faci aproapelui și ți se întoarce pe cap. Totodată, cu toții avem Îngerul păzitor de la Sfântul Botez care ne ajută, mijlocește și ne ocrotește, vrând să facem răul, el nu poate fi părtaș la fapta noastră și se retrage rămând singuri, fără Dumnezeu și fără înger, iar ca o obediență pedagogică din partea lui Dumnezeu, trimite un Taxiarh să închidă calea răuvoitorului   și să-l necăjească. De fapt pedeapsa este îndoită, mustrarea de conștiință direct de la Dumnezeu și neliniștea de la îngerul trimis de Dumnezeu.

     Așa se explică neliniștea sufletească a tuturor celor care fac rău indifernt de ce natură (cămătar, proxenet, criminal), nu se mai poate bucura de viață, chipul său este schimonosit, deși aparent unora li se pare că le merge bine văzându-i în mașini luxoase și în case mari.

“Domnul cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios; iar pe cel ce iubeşte nedreptatea îl urăşte sufletul Său.

Va ploua peste păcătoşi laţuri, foc şi pucioasă; iar suflare de vifor este partea paharului lor.” (Ps 10; 5 – 6)      Mai departe psalmul, la ultimul verset, spune că “Fața lui Dumnezeu” la cel drept privește, iar pe cel nedrept observăm că Dumnezeu îl “urăște”. Este o antinomie, Dumnezeu nu urăște, din contră iubește și pe cel mai mare păcâtos dar nu îi poate tăia libertatea și de a-l forta să facă binele, dar nici nu poate sta Duhul Sfânt unde se face voia răului pentru că Cel Curat nu poate locui într-un templu întinat (trupul omului). Auzim la unii oameni expresia “ Să îi dea Dumnezeu după faptele lui…”, această sintagmă este veche de câteva mii de ani și se pare că are sorginte din Psalmul 27. 4. Cu cei ce grăiesc pace către aproapele lor, dar cele rele sunt în inimile lor. 5. Dă-le lor după faptele lor şi după vicleşugul gândurilor lor. 6. După lucrul mâinilor lor, dă-le lor; răsplăteşte-i după faptele lor, 7. Că n-au înţeles lucrurile Domnului şi faptele mâinilor Lui; îi vei dărâma şi nu-i vei zidi. 8. Binecuvântat este Domnul că a auzit glasul rugăciunii mele.(Ps 27; 4 – 8)

     Aici este vorba despre omul cu două fețe, cu gura grăiește cuvinte de laudă sau de bine aproapelui, iar inima lui zămislește invidie și ură. Desigur Dumnezeu știe cugetul tuturor și de aceea le răsplătește după urzeala lor, pentru că psalmul lui David este insuflat de Duhul Sfânt și previne pe om să nu urască pe nimeni și nici viclean să nu fie asemenea tatălui minciunii, pentru că în caz contrar ți se va răsplăti după nedreptaea ta iar Dumnezeu care lucrează prin oameni, plinește cuvântul Mântuitorului „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea;” (LC VI;31). Faci rău, Dumnezeu îți trimite oameni de teapa ta, care vor lucra asemenea gândurilor tale. Cel ce lucrează nedreptatea, pierdut este, (Ps 27 ; 3), iar în rugăciunile noastre trebuie sa-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să facem binele sub adumbrirea Duhului Sfânt, pentru că câteodată ni se pare că facem binele și lucrăm nedreptatea de fapt[1].

Ce te făleşti întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug.

2.	Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea.
3.	Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană!
4.	Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi rădăcina ta din pământul celor vii.
5.	Vedea-vor drepţii şi se vor teme şi de el vor râde şi vor zice: "Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutoru lui ( Ps 51; 1-5).

     Cuvintele Psalmistului sunt de actualitate, în vremea sa popoarele barbare se mândreau cu faptele lor fără de Dumnezeu, puternicul, mândrul și uriașul Goliat, este învins de un copil și o praștie. Barbarii se făleau cu armele lor și răutatea lor, dar au fost rușinați de David, tot așa și astăzi, popoarele mai mari asupresc pe cele mai mici jefuind și inpunând reguli noi, uneori aducând dezmăț, șovinism și ură, uitând pe Dumnezeu dar și soarta marilor Imperii care au fost câmva...

    În următoarele catisme unde este prezentată nedreptatea, vom vedea că sunt expuse unele păcate care îl scârbeau pe David dar și pe Dumnezeu.

9.	Nimiceşte-i, Doamne şi împarte limbile lor, că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate.
10.	Ziua şi noaptea o va înconjura pe ea peste zidurile ei; fărădelege şi osteneală în mijlocul ei şi nedreptate;
11.	Şi n-a lipsit din uliţele ei camătă şi vicleşug. (Ps 54; 9 – 11). Psalmistul fiind un om a lui Dumnezeu și a dreptății, asemenea Sfântului Ilie, roagă pe Dumnezeu să nimicească pe cei ce trăiau în huzur și fărădelege, pomenind în deosebi pe cămătari. În zilele noastre de asemenea, cămătarul este urât de oameni, sunt numiți ca fiind oameni fără inimă, lacomi, iubitori de arginți și ucigași de oameni. Căți nu s-au sinucis sau au intrat în depresie, au lăsat familii fără casă sau animale, punând dobânzi exuberante astfel bucurându-se de munca unor oameni aflați la necaz și la lipsă. De aceea și vama a opta descrisă de Sf Teodora, este vama cametei și a vicleșugului. 1. De grăiţi într-adevăr dreptate, drept judecaţi, fii ai oamenilor. 2. Pentru că în inimă fărădelege lucraţi pe pământ, nedreptate mâinile voastre împletesc. (Ps 57; 1-2). Suntem ceea ce facem în mod repetat. Excelenţa, prin urmare, nu este un act, ci o obişnuinţă. Aristotel Pus în paralel textul psaltirii cu cel a Filosufului, vom găsi o sinergie a textelor pline de înțelepciune și etică. Cel ce este obișnuit cu dreptatea, greu îi este să facă nedreptate, pentru că este ceea ce face zilnic iar în sufletul său este sădită oglinda conștiinței. Antipodul, cel ce lucrează nedreptatea, este cu conștiința adormită, ba mai mult se minte chiar pe sine și greu îi este să facă dreptate, inima lor este haină, înegrită cum se zice în popor iar toate faptele noastre sunt filtrate de inimă (suflet). Putem ierta din inimă sau putem urâ din inimă, ambele variante au același locaș, totul depinde de înclinația sufletească. 10. Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi; bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea. 11. O dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit: că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila; că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui. (Ps 61; 10 – 11).     Bogații și conducătorii trebuie să mediteze la aceste versete, bogăția obținută prin jaf, viclenie, minciună nu este folositoare, aduce dezbinare în familie și nebunie. Dumnezeu îi ia mintea nedreptului și îl lasă în nebunia lui, astfel adeverindu-se cuvintele “ Strânge comori și nu știe cui le adună pe ele) (Ps 38) sau aidoma Bogatului nemilostiv, care a preferat să strice hambarele sa le mărească, negândind că poate muri într-o clipă, ceea ce s-a și întâmplat. Hristos îl numește nebun, iar diavolii i-au cerut sufletul.      De asemenea, puterea este de la Dumnezeu, orice am stăpâni sau am conduce, trebuie să ne aducem aminte că am fost meniți pentru a conduce cu dreptate și  vom răspunde pentru tot, mai mult decât sluga sau ostașul. Puterea este dată de sus, Mântuitorul îi răspunde lui Pilat, “ …de nu ți-ar fi fost dată puterea de sus, acum nu M-ai fi judecat”, mai precis, un avertisment pentru toți conducătorii, (Grijă mare cum îți chivernisești via și puterea, pentru că vei da răspuns pentru talanții pe care i-ai primit)[2]. „6. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia. 7. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală. 8. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus”. (Ps 72; 6-8). Pe cine stăpânește mândria ? Cu toții știm că mândria este păcatul primordial, din madrie a căzut Lucifer, iar mândria duce la neascultare implicit la nesupunere[3] la legile divine. Observăm că mâdria îl face pe om nedrept și rău. Deși răutatea nu are ființă, omul este înclinat spre rău din generție în generație deoarece s-a înfiripat în adn-ul uman odată cu căderea în păcat a protopărinților noștri.      Omul rău este obișnuit să facă nedreptate, și premeditează răul ( de aceea și în slujba de înmormântare se roagă preotul, să ierte păcatele cu voie și fără de voie, cu gândul, cu fapta sau vorba). Cum ne este inima și cugetul, așa ne este și fapta, iar Dumnezeu știe inima fiecăruia, astfel explicându-se  răsplata unora care aparent nu sunt răi dar totuși în inima lor sunt vicleni și vor răul aproapelui. “ Nu ridicați la înălțime fruntea voastră, să nu grăiți nedreptate împotriva lui Dumnezeu “ ( Ps 74;5) Versetul 8 de la psalmul 72 se împletește perfect cu acest verset, dacă acolo omul mândru și nedrept grăiește de sus aproapelui, aici aceeiași categorie de oameni se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu. Omul mândru greșește întreit, nu respectă porunca divină principală de a iubi pe aproapele și pe Dumnezeu și are tendința de a grăi (cârti), împotriva aproapelui dar și a lui Dumnezeu, în mintea sa egoistă vrând să oblige pe Dumnezeu să îi împlinească voia bolnavă. Desigur acestă greșeală, atrage consecință asupra sa, numită de Sfinții Părinți filavtia (adică iubirea pătimașă de sine), lucru urât de Dumnezeu. “Până când veți judeca cu nedreptate și la fețele păcătoșilor veți căuta” (Ps 82; 1) Hristos este judecătorl drept, numit de Sfinții Părinți Judecătorul Nemitarnic, Tatăl i-a dat Lui să judece lumea pe bună dreptate, pentru chenoza Sa, dar va fi înconjurat de Sfinți, martorii dreptății, pentru că au împlinit poruncile divine.  Judecători nedrepți și judecăți părtașe răului au fost de la începuturile veacurilor. Pentru bani sau alte favoruri, judecătorul a transformat drepatea în nedreptate și au umilit, ucis sau întemnițat oameni nevinovați astfel făcând urâciune în fața lui Dumnezeu pentru că “Drept este Domnul Dumnezeul nostru șu nu este nedreptate întru Dânsul” ( Ps 91;15) iar totodată și au încălcat legile  morale prin sperjur și nedreptate. “Până când vor spune și vor grăi nedreptate; grăi-vor toți cei ce lucrează fărădelegea?” (Ps 93;4) În cazul de față, sufletul psalmistului era plin de amărăciune din pricina nedreptății a altor popoare și parcă oftând, întreabă pe Dumnezeu, până când va îngădui nedreptatea celor necredincioși. Ca și astăzi, popoarele mai mari ( ca suprafață și numeric), adesea supun popoarele mai mici prin diferite metode. De multe ori auzim astăzi despre Țara Noastră, lucruri oribile, ca fiind anacronici, necivilizați, înapoiați, hoți etc. Totuși așa zisle țări mai “dezvoltate/civilizate” trebuie să își aducă aminte de faptele nedreptății lor din trecut, cum au “colonizat” și jefuit alte popoare cu forță și armele. Să își aducă aminte astăzi că în civilizația lor, ne taie pădurile samavolnic, ne exploatează resursele până la epuizare prin metode neecologice iar apoi grăiesc nedreptăți despre întregul popor.  Soarta lor va fi asemenea imperilor care au fost odată, se vor ridica alte popoare peste ei, pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu. Căutând mai departe prin psalmi, referiri la nedreptate, vom găsi la Psalmul 118 unde aivea psalmului 72; 5-8, unde cei mândri fac nedreptate : „Înmulțitu-s-a asupra mea nedreptatea celor mândri, iar eu cu inima mea voi cerceta poruncile Tale” Ps 118;69 În cazul de față, se menționează cercetarea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că anterior versetului psalmistul spune „Mai înainte de a fi umilit am greșit” Ps (118;67), iar Dumnezeu a îngăduit celor mândrii să blameze/umilească pe rege, pentru a-i aduce aminte de greșelile sale. Într-un fel sau altul, Dumnezeu ne îndreaptă cu bunătate și tact pedagogic astfel aducându-ne la limanul dreptăți. Părintele profesor Petre Semen, specifică că cotropirea poporului ales de către păgâni, nu a fost la întâmplare, dumnezeu a îngăduit umilirea lor pentru a-i smeri și pentru a-i reîntoarce. De facto, poporul cotropitor a fost degetul dreptății a lui Dumnezeu. „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean și de la omul nedrept mă izbăvește, Care gândeau nedreptate în inimă, toată ziua îmi duceau război.” (Ps 139; 1-2). În aceste versete, pomenește psalmistul ultima dată de răutate, cere lui Dumnezeu să fie scos de la omul vclean și nedrept care îl dușmănește în ascuns. Lecturând tot psalmul, vom observa și consecințele celor ce viclenesc și a celor nedrepți, necazurile lor vor fi mult deasupra putințelor lor, iar moartea lor este cruntă.    În încheiere, voi mai aminti niște sfaturi biblice de la înțeleptul Solomon, probabil de unde și proverbul german s-a  inspirat: (Semeni vânt, culegi furtună) „Cel ce seamănă nedreptate, seceră nenorocire, iar toiagul mâniei lui îl va bate pe el” Sol 22;8    De fapt este energia negativă adunată în sinele raufăcătorului, făcând rău generează și mai multă energie negativă până va fi stăpânit de ea iar în final se răzbună pe el.    În concluzie, am să amintesc pe proorocul Isaia care care pecetluiește nedreptatea cu o consecință finală „Dar El este înțelept, El face să vină nenorocirea și nu Își ia înapoi cuvintele.El se ridică împotriva casei celor fără de lege și împotriva ajutorului celor ce săvârșesc nedreptatea” Is (31;2).     Să fim și noi înțelepți și să căutăm să facem dreptate,vsa-L rugăm pe Dumnezeu să ne trimită în inimă sfatul cel bun și să judecăm întotdeauna cu dreptate, să nu fim părtași răului pentru că moartea păcătosului este cruntă și în fața lui Hristos vom fi judecați după faptele noastre.

 

---

[1]  De pildă, nu putem pretinde că facem bine împrumutând pe cineva cu bani pentru a face avort sau pentru a cumpăra droguri.

[2] Finalul psalmului, este prin asemănare cu Psalmul 27, Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele lui.

[3] Nesupunere în sensul de neascultare de poruncile divine, Binele suprem, care a pus porunci dumnezeiești spre binele nostru și a îngerilor, pentru a putea să ne asemănăm în virtuți cu Dumnezeu. Prin ascultarea poruncilor, ne asemănăm  cu Logosul (Hristos) Fiul care s-a smerit pe Sine și s-a întrupat, făcând  voia Tatălui Ceresc. Lucifer creat fiind, nu a mai vrut să asculte de Dumnezeu și s-a prăbușit în neant, în haos. Tot așa și omul mândru, făcând „propria voie” de fapt face voia celui rău, pierzând astfel libertatea și asemănarea cu Dumnezeu. 

Post Binecuvântat

Bine ai venit binefăcătorule ! Mult așteptat de asceți și postitori, de cuvioși și înfrânați. Postul este bucuria lor și întristarea altora; celor ce slujesc pântecelui, este întristare și scârbă, iar celor înfrânați, bucurie adăugată și prilej de înălțare. Bine ai venit, cel care scoti pe demoni afară !

„ Iar eu , când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac și am smerit cu post sufletul meu și rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce” (Ps 34;12). Așa spunea Psalmistul, în necazuri ca să învingă dușmani, își smerea sufletul cu post, iar Solomon, spune mai târziu insuflat de Duhul Sfânt că „ Dumnezeu, celor mândrii le stă împotrivă”.

 Postul smerește sufletul și trupul și ne apropie de Dumnezeu. Ușurează trupul și vindecă bolile sufletului și ale trupului.

     Să ne spălăm fața și să postim cu bucurie, așteptând Bucuria cea mare a Paștelui. 

Lumea este condusă de Satan

      Deși titlul pare cam dur sau îi sperie pe unii, dar realitatea este această. De la început vreau să adnotez, că nu anulez providența divină sau iconomia lui Dumnezeu, dar s-a a ajuns în această situație, din cauza omului, care având discernământ, liber arbitru, conștiință, le-a permutat în rău, cu propria voință.

      Dumnezeu este bun, ființă Sa este bună și dătătoare de viață, ne-a poruncit să fim sfinți asemenea lui, dar prin nemăsurata lui milă, nu ne anulează libertatea, pentru a nu deveni noi, marionte sau roboți, prin „intervenția” Sa forțată în viețile noastre.

     Iisus Hristos, după un post de patruzeci de zile, rugăciune și asceză în pustie, „...este dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul” (Mt 4;1). La ultima ispită, i se sugerează lui Hristos, care toate s-au creat prin El și pentru El, să i se închine lui Satan, în schimbul  a toată bogăția din lume. „Din nou, diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slavalor lor. Și i-a zis Lui : Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie”. Mt (4;9).

    Nu este diavolul creatorul lumii, dar este stăpânitor prin voia omului, pentru că lumea și pământul au fost create pentru Om, ca să stăpânească planeta cu tot ce este în ea, cu peștii din oceane și animalele de pe pământ, dar omul din lăcomie, pierde această demnitate de stăpân și o cedează diavolului de bunăvoie. Diavolul ispitește pe Hristos, pentru că nu știa că este Fiul lui Dumnezeu de aceea întreabă : „ Dacă tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos...”  (Mt 4;6). Răspunsul îi este dat pe măsură, iar înșelătorul renunță după încă o încercar fugind rușinat.

  De asemenea, în limbajul patristic, Sfinții Părinți, îl numesc pe diavol, „Stăpânitorul lumii” din considerentumul, că își bagă coada unde nu trebuie, iar omul îi face voia cea rea, refuzând binele. Păcatul invidiei, este transferat omului și Cain din invidie, îl omoară pe fratele său Abel nevinovat. Apoi apare poligamia lui Lameh, homosexualitatea din Sodoma și Gomora și multe păcate săvârșite de om  prin propria dorință.

    Ce se întâmplă în zilele noastre ?

   Privind la Tv, pe toate posturile, observăm fenomene și declarați foarte ciudate, cu caracter ocult și plline de simbol al Satanei. Pretindem că sunte o Europă creștină și încurajăm păcatul homosexualității și a „căsătoriei” diavolești între lesbiene și homosexuali.

    Europarlamentarii de la Bruxell, pretind a fi diplomați și erudiții europei, dar în același timp își fac jocurile în culise, de asuprire a est-europenilor, pentru a-i demoraliza, decima, și pentru a-i rupe de tradiționalism, de creștinism și de entitatea lor moștenită din străbuni. Care o fi scopul ? Egoismul lor, lăcomia și ura  față de aproapele venite de la urâtorul de oameni.

    Companii de creștini vestici, își bat joc de Țara Noastră și taie lemnul din pădurile noastre, pentru blestemații de bani și lăcomia diavoliască de a agonisi cât mai mult fără a se gândi la consecințe.

    Companii americane, pretind că ne construiesc auto-străzi, cu utilajele și munca noastră, iar ei iau profitul. Companii canadiene, vor să fure aurul și argintul din țara noastră, poluînd natura pentru mii de ani. Reamintesc, toți aceștia sunt creștini, pretind că ei cred în Iisus Hristos, în Adevăr, și Viață, jurând pe Sfânta Scriptură.

   Conducătorii din Țara Noastră, pentru care Biserica se roagă pentru „mai Marii Orașelor și ai Satelor” se ocupă cu de lucruri diavolești, nu mișcă nimic fără șpagă, nedreptatea este balanța lor, foștii președinți au vândut totul străinilor și au făcut contract cu diavolul pentru o putere efemeră.  Ce prezintă mass-media, este doar o mică parte din adevăr , realitatea este cu totul alta departe de Adevăr, un întuneric al țapului căruia i se închină...

FERICIREA, RELATIVĂ SAU UTOPIE ?

A.     Ce o fi fericirea ?

     De multe ori stăm și medită, ce este fericirea ? Mai există fericire ? A fost vreodată fericire pe pământ ? Cine este cel mai fericit om de pe planetă ? și tot așa „fericirea” naște mii de întrebări.

   Dacă am întreba oamenii de pe pământ, din diferite țări, continente, diferite pături sociale și culturale,  de vârste diferite cu principii sau fără, vom auzi, milioane de definiții ale fericirii. Mulți dintre oameni cred că bogăția aduce fericire și de aceea, mulți dintre noi, râvnim la avuție și bani. Nu este un lucru rău să fii bogat, dar să nu cazi în latura extremă, de a-ți lipi inima de arginți, pentru că bogăția îi transformă pe unii robi ai banului și nu mai sunt fericiți cu pretinde săracul invidios. Dacă vom întreba un om bogat dacă este fericit, vom auzi răspunsuri diferite de genul „sunt fericit, dar sunt alții și mai bogați” sau „nu sunt chiar așa bogat cum credeți voi, și nici fericit pentru că nu-mi ajung banii să-mi cumpăr un iacht la care râvnesc de mult”. Antipodul bogatului, este săracul, care de multe ori îl invidiază pe bogat, zicând că de-ar avea doar zece procente din averea bogatului, el ar fi fericit.

  Unii oamnei ar răspunde că sunt fericiți, pentru că au copii, dar și această fericire este efemeră, copiii cresc și pot crea probleme părinților, astfel făcându-i să uite clipa fericirii și de vremea când i-au născut; sau unii dintre copii, pot părăsi lumea aceasta înaintea părinților, întristând astfel familia și iarăși fericirea nașterii de copii, este dată uitării. Revenind la bogat, cu toții cunoaștem cazuri sau am văzut, familii sărace cu mulți copii și familii de bogați fără copii, astfel având fiecare „bogăția” lor, și fericirea pe măsura, pentru că săracul râvnește la bogăție și cel destoinic, ar da toată averea pentru un singur copil.

 Alții sunt „fericiți” pentru că au ce mânca, bețivul este „fericit” pentru că are ce bea, desfrânatul pentru poftele lui iar leneșul pentru trândăvia lui, toți laolaltă întrebați, fiecare este fericit în felul lui.

În realitate, fericirea este greu de înțeles și are caracter efemer. Un om suferind la pat, ar fi fericit să poată merge, să se plimbe în natură pe picioarele lui, fără a fi povară pentru alții. Interesant este, că acest bolnav după vindecarea și ridicarea din patul său, se bucură o zi sau o lună sau mai mult, dă slavă lui Dumnezeu, dar intensitatea fericirii scade până la uitare, iar peste ani, mersul pe propiile picioare devine normalitate sau chiar banilate la unii.

 Alții sunt fericiți pentru că și-au cumpărat o mașină, dar peste un timp se plictisesc de obiect aievea unui copil plictisit de o jucărie și nu mai sunt fericiți. Tinerii căsătoriți, sunt fericiți pentru evenimentul binecuvântat din viața lor, dar adesea uită de Taina Cununiei, și astfel unii săvârșesc adulter, alții divorțează, uitând de  fericirea de la nuntă, aducând acuze în față judecătorului că „i-a mâncat zilele și nu aduce bani acasă”.

      Dacă am merge în sfera altor continente, cu alte mentalități, vom observa că unii sunt fericiți și chiar onorați, ca mireasa lor să fie „deflorată” de un bătran sau șaman al locului, ceea ce pe noi europenii nu ne-ar face deloc fericiți. Fericit este africanul că a venit ploaia și de acum va avea hrana asigurată pentru o perioadă de timp și nefericit este londonezul pentru că iar plouă cu găleata.

    Sunt ferict că am luat „bacul și am intrat la facultate !”, dar în primul semestru deja am uitat de fericirea mea din vară și am devenit nefericit pentru că am picat în sesiunea de iarnă la matematică și nu știu de unde am să scot bani să plătesc restanța. Iar suntem fericiți și facem banchet că am terminat facultatea, dar peste șase luni, unii uită de „fericirea” absolvirii și blesteamă/blamează țara în care s-au născut, pentru că nu și-au găsit serviciu pentru care s-au pregatit cu atâta sârg, iar acum șomajul se termină. Cazul fericirii, ar putea continua în mod exhaustiv, dar nu acesta îi scopul meu.

B.      Fericirile de pe Munte (Mt. 1-12)

          Hristos, are o predică pe munte care din punct de vedere doxologic, poartă denumirea de „fericiri” cântată la începutul Sfintei Liturghii, când preotul iese pe ușa diaconească cu sfânta Evanghelie iar strana sau corul, cântă „ Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” și tot așa până la fericirea  a noua. Fiul lui Dummezeu, enumeră nouă virtuți ale oamenilor (smerenia, plânsul, blândețea, dreptatea, milostivirea, curățirea inimii (nerautatea față de aproapele), făcătorii de pace și propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, prigoniți ) martirii), toți aceștea vor primi răsplată de la Dumnezeu Tatăl în împărăția Sa. Observăm că deși sunt numiți fericiți, Hristos folosește viitorul, răsplata nu este aici, iar fericirea nici atât, din contră, sfinții lui Dumnezeu, au avut de pătimit pe pământ, astfel împlinindu-se cuvintele Mântuitorului, „Dacă v-au urât pe voi, să vă aduceți aminte că mai  întâi, m-au urât pe Mine” .

Sfântul Vasile cel Mare, spune că „Veșnic fericit, doar Dumnezeu este...”, firea Sfintei Treimie este dragoste și bunătate, creatoare de viață, de aceea fericirea este veșnică, transmisă în mod perihoretic de la o persoană la alta. Omul fără să iubească nu poate fi fericit ! Omul fără credință, aidoma neiubitorului și pizmașului nu este fericit. Adevărata fericire este în Dumnezeu care este dragoste, fă bine și vei fi fericit, iubește, ajută, fii în compasiune cu fratele tău în necaz,  sacrifică din al tău pentru oameni și tot (necazul) la care participi prin abnegațe se va transforma în fericire și pentru cel ajutat și pentru cel ce ajută. Dumnezeu vede din locașul Său cel sfânt (Ps. 27) și trimite „harul fericirii” peste cei ce fac voia Lui. Făcând fericit pe altul este adevărata fericire, fericirea se împarte, se răspândește în mod altruist, iar falsa fericire este limitată, restrânsă și de foarte scurtă durată.

  Iubește și vei fi fericit, iartă și vei fi nobil, liber și fericit, fă un om să zâmbească și veți fi fericiți, sacrifică’te  fii asemenea lui Hristos și „fă-L pe Dumnezeu fericit...”

„Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea;” ( Lc VI; 31)

        Proverbul românesc pe care l-am auzit de la părinți și bunici în anii copilăriei „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” pare a se fi inspirat din cuvintele Mântuitorului. Deși textul pericopei este destul de scurt, învățaura este de o profunzime de neegalat și trebuie urmărit textul până la capăt pentru a nu trage concluzii pripite. Revenind la proverbul românesc, știm că mesajul pe care îl transmite se referă la faptul de a nu face rău cuiva, pentru că nici nouă nu ne-ar plăcea să ni se întâmple acel lucru. Totuși există o problemă, ce îi bine pentru mine, poate fi rău pentru altul și invers. Mai știm că binele poate fi făcut superficial, din obligație sau de „ochii lumii” asfel ajungându-se la cuvintele psalmistului „Ce-i ce grăiesc pace către aproapele lor, dar cele rele sunt în inimile lor. Dă-le lor după faptele lor și după vicleșugul gândurilor lor. După lucrul mâinilor lor, dă-le lor ; răsplăteștei-i după faptele lor; Că nu au înțeles lucrurile Domnului și faptele mâinilor Lui; îi vei dărâma și nu-i vei zidi” (Ps 27; 5-7). Faptele către oameni, trebuie făcute din inimă, cu gândul la Dumnezeu, sorgintea Binelui, pentru că astfel Domnul ne știe inima și ne ajută să înfăptuim acel gând. Așa se explică, că nu întotdeauna ce ne pune noi în minte, nu se împlinește, deși aparent este gândul cel bun. Ceea ce le facem oamenilor, trebuie să fie totdeauna cu binecuvântare asupra lor și să avem în gând, faptele Sfinților Părinți, care însemnau cu semnul Sfintei Cruci, orice gând și orice faptă.

    Făcând binele condiționat sau din interes, Hristos ne aseamănă cu păcatoși și păgânii și ne avertizează că nu vom avea nici o satisfacție sufletească. Dispare satisfacția, pentru că dacă ne vom pune în gând de la început, „Îl ajut, ca pe viitor să mă ajute si el” sau să rămână dator pentru a-i reaminti, poate suntem mai vicleni decât păgânii și totodată egoiști, deaoarece acest „ajutor/bine” este spre profitul nostru.

„Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea ? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” Lc (VI;32).

Fundamentul creștinătății este iubirea, tot Noul Testament constă în cele două porunci „Iubește pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău și din toată inima ta iar doua poruncă care este pe aceeași treaptă cu prima, ... iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Dumnezeu este iubire și s-a pogorât pentru noi lăsând cele nouzeci și nouă de oi ( Îngerii) și a venit să-și verse propriul Sânge, pentru oaia cea pierdută (omul). Nu avem răsplată dacă ne iubim doar prietenii sau familia sau pe cei de un neam cu noi ! Pentru că Sf Ev. Ioan spune : „ Cum putem zice ca-L iubim pe Dumnezeu pe care nu-L vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele pe care-l vedem”, iar aproapele știm cu toții cine este din Pericopa Bunului Samaritean. Fericitul Augustin (+431) a cugetat inspirat de Duhul Sfânt „ Iubește și fă ce vrei” pentru că iubind, nu vom mai face rău nicodată aproapelui.

„Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea ? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai”. Lc (VI;34). Analizând acest verset, mulți am spune că mai bine nu împrumut decât să dau fără să nădăjduiesc că am să primesc înapoi. Dar dacă ne vom aduce aminte de pilda datornicilor, vom vedea că Stăpânul iartă slugilor datoria, iar cel care este iertat de mai mult, mai mult va iubi. Textul se referă la împrumutul necondiționat, pe cei care au nevoie și sunt în necaz sau le lipsește cele de trai, nu ne îndeamnă Hristos la împrumutul risipitor, către cei leneși sau către cei viciați pentru nevoi de a-și satisface plăcerile mundane.

„Că iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fiii Celui Preaînalt, că el este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi precum și Tată vostru este milostiv” (Lc VI; 35-36).

În Vechiul Testament când Logosul grăia prin gura proorocilor insuflați de Duhul Sfânt, Dumnezeu a zis consecința milostivirii cu mulți ani înainte de a se releva prin David „Fericit cel care caută la sărac și la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Dpmnul” Ps (40;1). Dacă vom iubi vrăjmașul, vom fi asemenea lui David cu regele Saul și vom aprinde cărbuni pe cap vrăjmașului, iar Dumnezeu văzând dragostea noastră către aproapele va trimite Duhul Sfânt peste dușman și îi va muia inima astfel câștigând un suflet pierdut provocând bucurie mare în Împărăția Cerului. Dând împrumut necondiționat (după posibilități), vom avea onoarea să fim numiți fii a lui Dumnezeu și ne vom asemăna cu Dumnezeu, aceasta este asemănarea după care a fost creat Adam. Vom fi buni asemenea Sfintei Treimi, iar bunătatea înseamnă viață[1], pe când făcând răul, devenim fii ai întunericului (lispa binelui), lipsiți de viață.

„Nu judecați și nu veți fi judecați ; nu osândiți și nu veți fi osândiți ; iertați și veți fi iertați” Lc( VI;36). Duhul lumii din ziua de astăzi este limbuția, bârfa și clevetirea, nu este colț să nu fie un amic locvaci. Deși cei locvaci nu conștientizează că și ei la rândul lor vor fi bârfiți de cei asemenea lor și sunt urâciuși în fața Domnului „Bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ; pe omul nedrept răutatea îl va duce la peire” (Ps 139; 11. Să învățăm să iertăm, pentru că numai Dumnezeu poate ierta, dar fiindcă ne-a asemănat cu El, ne-a dăruit si nouă această capacitate de a deveni nobil prin această mare virtute.

    În final am să termin adnotarea mea asupra pericopei cu versurile din câtecul artistului nostru român, Adrian Naidin :

                                  Pân’ la Rai e o cale lungă....

                                 Puțini oameni știu să ajungă

                                  Foaie verde foi de tei nu-mi lua viața dacă vrei....

                                   Să mai simt miros de tei

                                    Pân’ la Rai i-o cale grea

                                   Puțini oameni merg pe ea

---

[1] Sf. Grigorie Palama, Bunătatea este ființa Sfintei Treimi, adică viața.

Smerenia în Epistolele Sobornicești

                                             

I.                    Smerenia „virtutea între virtuți”

     ... Duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. (Ps 50; 18). Acestea sunt cuvintele psalmistului David, „protopărintele” lui Hristos de pe pământ. Smerenia este quintesența virtuților, călăuza cuvioșilor și lumina sfinților. Fără această virtute nu ne putem mântui, ba mai mult nu suntem plăcuți în fața lui Dumnezeu, chiar urâcioși, pentru că antipodul smereniei este mândria, păcatul primordial al lui Lucifer care a căzut din crugul cerului din slava sa. Tot din mândrie are sorgintea și neascultarea lui Adam, care aidoma lui Lucifer a căzut din slava sa paradisiacă în păcat, implicit moartea astfel desfigurând chipul lui Dumnezeu din el.

      Smerenia este un cuvânt cu greutate și are multe înțelesuri, Hristos a dus smerenia Sa până la paroxism, prin chenoza, dar rodul acestei deșărtări de slavă este îndumnezeirea firii umane. Astfel prin iconomia și iubirea Tatălui, ceea ce a stricat Adam cel vechi, a reparat Adam cel Nou. Desigur, pentru unii este nebunie smerenia și crucea lui Hristos, după cum ne relatează Apostolul, dar pentru cei care sunt mlădițe a lui Hristos, lumea aceasta prea mundană, dedată concupiscenței și avuției de multe este ruinătoare și aducătoare de moarte sufletească, Suflete Moarte cum spunea marele scriitor rus Gogol.

      Răsplata celor smeriți este moștenirea Împărăției Cerurilor „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor” (Mt 5; 3). Observăm că este o răsplată extraordinară, veșnică, Împărăția cea neînserată nemâncată de molii, neroasă de carii și nefurată de furi. Totodată, între acest „nou” decalog pozitiv, smerenia are întâietate și Mântuitorul ne informează asupra răsplății, lucru nemaiîntâlnit până acum. De fapt este un preambul mult așteptat de omenire, pentru că până la venirea Sa, nimeni nu gustase din Împărăția celestă, excepție făcând Enoh și Ilie, oameni iubiți de Dumnezeu în mod deosebit. Într-un cuvânt omul smerit tinde spre sfințenie și atrage multe virtuți asupra sa și capătă iertare de la Hristos, asemenea femeii păcătoase.

II.                  Semantica cuvântului Smerenie și opinia Sfinților Părinți

   Cuvântul smerenie provine din slavă de la „sumerjenije” și  are un înțeles laic, unul bisericesc și unul duhovnicesc pe care Sfinții Părinți îl definesc în mod deosebit.

    Pentru literatura laică, smerenia echivalează cu = atitudine umilă, supusă, modestă (dex 2009); bună- cuviință (dex- 1998); (livr, obsecviozitate 2002 Sinonime); candoare, feciorie, modestie, inocență (Sinonime 2002).

Explicațiile din dicționare pot continua, dar nu le voi aminti în mod exhaustiv deoarece scopul lucrării nu este semantica și vom reaminti doar câteva explicații a cuvântului în sens bisericesc ca apoi să trecem la câteva explicații  ale Sfinților care au practicat smerenia în sens desăvârșit.

     În literatura bisericească, sensul smereniei are spectrul mai larg și definește smerenea ca fiind = umilință (Scriban 1939); supunere în fața lui Dumnezeu, cumpătare (DLRCR 1957); cuvioșie, pietate, evlavie, pioșie, cucernicie (Nodex 2002).

Observăm că între sensul laic și cel bisericesc sunt asemănări dar și diferențe. În cazul laic, smerenia este amintită ca atitudine supusă, dar care poate fi impusă prin frică, prestanță sau alte motive (desigur, nu este exclus felul omului de a fi smerit). În sensul bisericesc este amintit Dumnezeu, supunere în fața lui Dumnezeu și i se dă și sensul de cuvioșenie, pentru că pe bună dreptate, cuvioșii sunt înarmați cu Crucea și smerenia. Anecdotic vorbind, în limba românâ, ar fi pleonasm să zicem „Cuvios Macarie cel Smerit” pentru că Cuviosul trebuie să fie smerit iar dacă nu este smerit nu e cuvios.

1.      Smerenia la Sfinții Părinți

   Sfântul Nil Ascetul,  definește smerenea ca fiind supunerea înaintea voii lui Dumnezeu[1]. Totuși împarte și Sfântul smerenia în două categorii, în fază incipientă și  asceza în smerenie[2].

   În faza incipientă Sfântul Nil spune despre „adevăratul monah și adevăratul crestin, în modul cel mai firesc, se socotește pe sine gunoiul tuturor. Se pune pe sine mai jos decât toți, decât toată zidirea”[3]. Desigur, un om mândru citind acestea, spune în sinea sa, ceea ce zicea Apostolul Neamurilor, că pentru păgâni, Crucea lui Hristos este nebunie curată și nici nu ar vrea să cugete la așa ceva („gunoiul tuturor”)...

2.      Smerenia, Darul Duhului Sfânt

„Dacă petreci pururea în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea morții, cu învinuirea de sine, cu împotrivire de sine, cu împotrivire și chemarea lui Iisus Hristos și umblii cu luare aminte în fiecare zi cu aceste arme, pe calea strâmtă, dar aducătoare de bucurie și desfătare a minții, vei ajunge la sfintele vedenii (contemplații) ale Sfințiilor și ți se vor lumina taine adânci de către Hristos, „în care sunt ascunse comorile înțelepciunii și ale cunoștinței” și în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii trupești. Căci vei simți lângă Iisus că Duhul Sfânt saltă în sufletul tău...”[4]

Așa îl sfătuia Isihie Sinaitul pe ucenicul său Teodul Scurt să petrecă vremea, confirmându-i că dacă va avea cugetul smerit sau va fi smerit cu duhul, va avea parte de „vederea lui Dumnezeu” același fapt afirmat și de Nil Ascetul în asceza în smerenie „Ce este mai presus decât a vorbi cu Dumnezeu și a fi răpit la împreuna-petrecere cu El?”[5]. Ca o concluzie, Sfinții Părinți prin viața și experiențele lor duhovnicești, confirmă ceea ce a zis Adevărul în fericiri Mt (5;3) iar un alt Sfânt Părinte întărește si completează spunând că prin smerenia trupească primim de la Dumnezeu darul lacrimilor[6] .

III.                Smerenia în Epistolele Sobornicești

În epistolele sobornicești cuvântul smerenie îl întâlnim de șapte ori, număr mistic care simbolizează darurile Sfântului Duh.

  În epistola lui Iacov, în capitolul I găsim la versetele nouă și zece  cuvintele smerit și smerenie într-un context foarte interesant, paradoxal chiar. „Iar fratele cel smerit să se laude întru înălțimea sa,” Iacov (1;9). Realmente este o antinomie această  sintagmă, (cel smerit să se laude întru înălțimea sa); după cum am observat, smeritul este cuvios, nu se laudă, este pios, umil și supus. Aici textul, are un sens tropologic, pentru că la versetul opt, este vorba despre „Bărbatul îndoielnic care este nestatornic în căile sale” (Iacov 1;8), pentru că spre deosebire de cel smerit, mediocritatea îl reprezintă. Desigur cel smerit nu se va lăuda pentru avuțiile sau virtuțile sale, dar duhul său se va bucura, pentru că smerenia îl înalță la cele mai de sus, (contemplația).

   Omul smerit fiind om al virtuții, întotdeauna va grăi cele ale lui Dumnezeu și va umbla în căile sale, astfel părând o laudă în ceea ce face, lucru apreciat de ceilalți dar totodată invidiat de păcătoși. Pentru ei pare a fi o laudă virtutea, care se observă la omul smerit, pe când smeritul face ceea ce trebuie să facă creștinul fără a căuta lauda. „Pentru că știm că cel ce se va smeri se va înălță”. De aceea imediat apostolul aduce aminte de bogăție și anticipează monahismul de peste veacuri despre care avea să scrie Sfântul Ioan Hristostom ( +407) „... să mergem iar în cetatea  virtuții, la corturile sfinților monahi, adică în munți și în vâlcele? Acolo vom vedea această înălțime a smerenie. Acolo vom vedea cum se smeresc și în ce privește îmbrăcămintea și în ce privește locuința și în ce privește slugile, oameni care străluceau în lume prin slujbele lor înalte, oameni care sclipea prin luxul și bogăția lor. Prin tot ce fac și-i înconjoară scriu smerenia lor ca si cum ar scri-o cu litere”[7]. Glasul smereniei este fapta în duhul umilit care o laudă Dumnezeu în taină.

„Iar fratele smerit să se laude întru înălțimea sa, Și cel bogat întru smerenia sa, pentru că va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1; 9-10).

Bogatul lacom Lc (12;18), din pilda Mântuitorului, este exemplul bogatului din toate timpurile, aievea celui din Pilda cu săracul Lazăr si aidoma tânărului bogat care nu a vrut să-și vândă averea și să-i urmeze lui Hristos.

    Sfântul Apostol Iacov, adnotează că ispitele sunt folositoare, iar avuțiile sunt trecătoare, de aceea Marele Ierarh Vasile, care și el a fost bogat, a  dăruit toată averea sa săracilor construind spitale si școli spre folosul omenerii și slava lui Dumnezeu. Ierarhul filantrop, scrie si vorbește din propria experiență amintind oamenilor că „suntem ispitiți în două chipuri: sau prin necazurile care încearcă inimile noastre, ca pe aur în cuptor, vădind prin răbdarea în suferințe, tăria inimilor noastre, sau adeseori chiar prin buna starea matereailă, care pentru mulți este o  astfel o încercare a tăriei inimilor noastre. Că-i la fel de greu să-ți păstrezi sufletul neînfrânat, când ești în necazuri, ca și să nu te mândrești, umilind pe alții, când ești bogat și ai de toate”[8].

Revenind la textul sobornicesc, observăm că bogăția este o ispită foarte mare și adesea ne transformă în tirani sau despoți, dornici de mai mult, formându-ne o pâclă pe ochi, crezându-ne nemuritori, puternici, astfel uitând de Dumnezeu. De aceea bogatul trebuie să se smerească, și să aibă un memento permanent că toate sunt ale lui Dumnezeu iar el țărână este si un administrator temporar.

1.      Smerenia coboară Harul peste noi

  Inspirat de Duhul Sfânt, Sf. Ap. Iacov, aduce aminte de cuvintele Psalmistului și de sălășuirea Paracletului în noi „...<<Duhul care sălășuiește în noi ne poftește la zavistie>>? Nu, ci ne umple har. Pentru aceea zice : Dumnezeu celor mândrii le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”.  Iacov (4;6)

    Din text reiese foarte frumos și reiterează nenumăratele exemple din Sfânta Scriptură, împotrivirea lui Dumnezeu celor mândrii. Mai mult, ca o dublă pedeapsă, Duhul Sfât pleacă de la ei și li se împietrește inima asemenea lui Faraon, Nabucodonosor, Irod, fariseilor și mulți alții care nu au vrut să înțeleagă că sunt asemena lui Lucifer.   

    Bineînțeles apare întrebarea, de ce Dumnezeu le stă împotriva celor mândrii? Răspunsul este foarte simplu și de la sine înțeles. Cu toții știm că suntem creați de Sfânta Treime, am venit goi pe această lume și plecăm la fel din punct de vedere material iar spiritual doar cu faptele noastre. Ce îi al nostru sau ce putem crea noi din nimic ? Marea, munții, aurul și argintul le-am găsit aici, animalele și toate bogățiile pământului sunt dăruite spre o administrare temporară, fapt ce pe oameni îi face să uite că nu sunt a lor și folosesc sintagme de genul „pământul meu, grădinile mele s.a.m.d” astfel mândrindu-se cu ce nu-i al lor și totodată subjugând pe fratele lor pe care îl vede. De aceea Dumnezeu le stă împotrivă, pentru că acești călători prin lume, uită de Creator și își fac proprii dumnezei și îi slujesc satanei, tatăl mândriei.

„Smeriți-vă înaintea Domnului și el vă va înălța” Iacov (4;10). Smeritul Iov, nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu când i s-au luat toate și Dumnezeu l-a răsplătit înzecit. Pentru că știm foarte bine că sfinții lui Dumnezeu toți au fost smeriți și au primit darurile Sale și în această lume ( facere de minuni, văzători cu duhul, taumaturgia) iar înălțarea finală a fost tragerea sufletului către Dumnezu spre a se odihni întru El.

2.      Smerenia în Epistola sobornicească a Sf Ap. Petru

     „ În sfârșit, fiți toți într-un gând, împreună pătimitori, iubitori de frați, milostivi, smeriți” (I Pt 3;8). Sfântul Apostol Petru în epistola sa, în faza recipientă a Bisericii lui Hristos, reiterează cuvintele psalmistului David „Fericit cel ce caută la sărac și la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul”. (Ps 40;1) și totodată reamintește porunca Mântuitorului de a ne iubi unul pe altul indiferent de împrejurări „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” In (13;34).

    Conjuctura și adnotarea Sfântului Apostol Petru, este una în care evreii erau încă erau sub tutela Imperiului Roman și îi urau pe asupritori dar și mentalitatea încă era mozaică condusă de legea Talionului, de aceea Apostolul îi indeamnă „ Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântați, căci spre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți binecuvântarea” (I Pt 3;9). Aparent versetul se termină cu echivoc punând smerenia pe ultimul loc, dar analizând în detaliu vom observa că de fapt toate criteriile și sugestiile propuse de dumnezeiescul Apostol sunt întărite de smerenie, adică toate câte vor face să fie întru smerenie și nu cu forță sau din porunca Mântuitorului.

Un Sfânt Părinte care a trait în Țara Noastră, îl sfătuia pe ucenicul său Neagoe Basarba „ Nimic nu este omul singur, fără numai slăbiciune, praf și cenușă. Fii treaz în toată vremea, căci așa cum mănâncă rugina pe fier, așa mănâncă și pe om slava lumească, dacă i se lipește omului inima de ea”[9] . Observăm că în conștiința celor înduhovniciți, nimicnicia omului este pe primul loc, de aceea este bine să ne iubim unul pe altul și să ne ajutăm între noi, fără a ne mândri indifernet de rang, pentru că toate acestea sunt umbră și fum și degrab trecătoare.

    Desigur această monadă a împreunei-pătimiri, simbolizează și Biserica lui Hristos și sângele Martirilor care și-au dat viața în mod smerit cum avea să o facă Sfântul Ștefan. Cei ce se iubesc într-o comunitate suferința unuia este a tuturor și de asemenea bucuria este împărtășită și celorlalți. Unde este smerenie nu are loc inviadia și diavolul nu are ce căuta acolo.

I.                    Proorociile Sfântului Apostol Petru

      „Pe preoții  cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot și martor al patimilor lui Hristos  și părtaș al slavei celei  ce va să se descopere: Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste; Nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.” (IPt 5; 1-3).

Deși despre smerenie este amintit ulterior în epistolă, am insistat asupra acestui preambul al epistolei pentru a-i aminti tânărului teolog despre calitățile și cugetul pe care trebuie să-l aibă preotul. Sfântul Apostol se semerește și folosește sintagma „împreună-preot” (legat și unit), smerit fiind, deși ar fi putut spune pe bună dreptate, Mare Apostol, sau Episcop care hirotonește preoți, „cap” sau direct urmaș a lui Hristos. Partea interesantă, proorocia pe care o face este „nu pentru câștig urât”, el a știut că preotul va fi slăvit împreună cu Biserica și „lupii în pei de oaie vor profita”; noi nu trebuie să ne smintim de acești luipi malefici pentru că au existat în toate timpurile. Ne putem aminti de Teofil al Alexandrie supranumit „Faraonul”, de Arie, de mulți Patriarhi de Constantinopol care pentru sume de bani dădeau firmane pentru văcăritul de vară și iarnă ș.a.m.d[10].

    „Tot așa și voi, fiilor duhovnicesti, , supuneți-vă, preoților; și toți, unii față de alții, îmbrăcați-vă, întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Deci smeriți-vă  sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalțe la timpul cuvenit” (I Pt 5;5-6).

Obsevăm aici, două sugestii, o supunere în sens smerit preoților, care de fapt este spre binele credincioșilor, spre a fi călăuziți pe potecile duhovnicești și mântuitoare și unii față de alții petru pacea și comuniunea între oameni. Desigur Apostolii sunt în acealași asentiment și amintesc că „Dumnezeu celor mândrii le stă împotrivă”, pentru că același Duh Sfânt a grăit prin gura lor. Iar în încheiere, dumnezeiescul Apostol, după o îndelungată experiență cu Fiul Lui Dumnezeu, repetă cuvintele Cuvântului „ ... Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce smerește pe sine se va înălța” Lc (18;14); o proorocie a Sfinților Cuvioși, care s-au smerit în timpul vieții, deși au fost desconsiderați de oameni sau au fost Nebuni pentru Hristos, iar la vremea cuvenită au fost laudați  în cer și pe pământ[11].

Întru final, voi încheia cu blagoslovitele învățături a binecredinciosului voievod Neagoe, sfat pentru fiul său și urmașii ce vor veni; „ Pentru aceea prea, preaiubitul meu fiu Theodosie, sau oricare altul pe care-l va alege Dumnezeu și-l va pune să fie păstor turmei Sale, să fiți blânzi spre turma lui Hristos și cu multă frică și cu smerenie să o pașteți, ca să aveți cu ce vă artă înainte  Domnului nostru Iisus Hristos, cum și David împăratul și prorocul fu blând și smerit și plăcut lui Dumnezeu[12].

II.                  Chenoza lui Hristos, Smerenia desăvârșită

     Care om, teolog sau laic nu se miră de marea Taină a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu prea iubit? Hristos Logosul lui Dumnezeu, din slava Sa, lasă cele nouzeci și nouă de oi[13] și se deșartă din iubire pentru noi păcătoșii pentru a ne face frați ai Lui și fii ai Tatălui. „ Și Viața s-a arătat și am văzut-o  și mărturisim și vă vestim Viață de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I In 2;2-3).

    Smerenia lui Hristos a fost dusă la paroxism, exemplul suprem de smerenie, se coboară din cer și se întrupează din Fecioara Maria zămislit fiind de Duhul Sfânt, în peșteră, într-un oraș mic, neînsemnat pentr mulți numit Betleem ca apoi să fie supus exilului în Egipt și amenințat cu moartea de un nebun numit Irod. Își petrece copilăria ca un simplu copil ajutându-l pe bătrânul Iosif la atelierul de tâmplărie. Desigur, putea să se nască în palat, doar este Împăratul împăraților și Arhiereu, dar smerindu-se a lucrat cu prea sfintele Sale mâini lemnul. Casă să-și plece capul nu a avut, haine doar pentru a-Și acoperi Trupul iar mijloace locomotorii nici atât. După tot binele făcut omenirii, vindecări, învieri din morți, binecuvântări și iertări, totuși omul îndemnat de satan și cugetul rău îl țintuiește pe Cruce, bătându-L și scuipându-L ca pe un tâlhar iar Hristos, le primește pe toate, iertând pe arhietip zicând : „Iartă-i Părinte că nu știu ce fac”. După toate acestea Hristos ne oferă cel mai mare odor, neprețuit, Mântuirea și multe alte daruri de neprețuit de la Duhul Sfânt. Euharistia, Preoția, Botezul și celelalte taine pentr a pregusta Împărăția cerurilor încă de pe această lume. Din Dumnezeul Cel nevăzut s-a făcut Icoană nouă pentru a ne desfăta ochii lumești, pentru a putea vedea Slava lui Dumnezeu cu ochii carnali și avea viață veșnică după cum a ne-a lăsat scris Apostolul Iubirii. În concluzie, trebuie să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască acest dar al smereniei și să nu ne stea împotrivă, să ne amintim de această virtute pentru că toate sunt deșertăciuni și nimic nu putem face fără Dumnezeu. Să ne amintim în permanență de patimile lui Hristos și de viețile Sfinților care au imitat după putință pe Hristos iar acum se împărtășesc de vederea  feței Sale și bucuriile Raiului. Să ne smerim noi ca să nu ne smerească Dumnezeu și de vom dobândi această virtute sigur vor veni și multe altele spre slava lui Dumnezeu, Amin !

---

[1] Evsevios Vittis, Despre Rugăciune, Tâlcuire la Sfântul Nil, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009, p. 71

[2] Ibidem, p. 99

[3] Ibidem, p.71

[4] Pr.Prof.Dr Dumitru Stăniloae, Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii 4, Ediția a II-a,  Editura Harisma București 1994, p. 64

[5] Evsevios Vittis, op cit.., p. 100

[6] Grigorie Palama,  Fecioara Maria și Petru Athonitul -  prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicesti, Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu 2005, p.374

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în Părinți și Scriitori Bisericești 23, Editura Institutului Biblic si de Misiune, al Bisericii ortodoxe Române, București – 1994, p. 825

[8] Sfântl Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări , în Părinți și Scriitori Bisericești 17, Editura Institutului Biblic si de Misiune, al Bisericii ortodoxe Române, București – 1986, p. 399

[9] Măria Sa Neagoe Basarab, Însemnările Monahiei Platonia, Doamna Despina a Țării Românești,  Editura Bonifaciu, 2012, Despre Smerenie,  p. 52 (Este vorba despre Patriarhul Nifon). 

[10] Vezi Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Pacurariu și pr. Vicovan Ion, Iacob Putneanu și Vasile Lupu

[11] Sinaxar, Octobrie Viața Sf Andrei cel Nebun pentru Hristos.

[12] Însemnările Monahiei Platonia, Doamna Despina a Țării Românești, op cit;... p. 305

[13] Îngerii din ceruri, Sfântul Ioan Scăraru adnotează că îngerii sunt cele nouzeci și nouă de oi iar omul oamenii oaia cea pirdută. De aici deduce și numărul impresionant și neștiut al cetelor îngerești.