Majoritatea ne lăudăm că suntem un popor de creștini și purtă pecetea
Duhului Sfânt din pruncie, imediat după naștere fiind botezați și unși cu
Sfântul Mir in numele Sfintei Treimi. Adevărat este, creștini suntem de acum
2000 de ani, încreștinați de Sf.Ap. Andrei, dar s-a dovedit că de-a lungul
timpului, avem și unele „calități” pe care nu le au toate popoarele.
Aproape cu toții am auzit de Mitropolitul Antim Ivireanul (1708 – 1716),
contemporan cu Domnitorul Constantin Brâncoveanu, care nu era de același neam
cu noi dar totuși s-a dovedit a fi mai român decât mulți dintre români. După
cum bine știm, eruditul mitropolit, avea multe daruri, printre care oratoria,
sculptura, pictura/zugrav (cum se numea pe atunci) și darul scrisului.
Mitropolitul a scris mult și variat, dar eu mă voi opri asupra unei
cărți numită „Didahiile”, denumire ce o vom găsi și la predania Sfinților
Apostoli scrisă într-un volum numit P.S.B 1, (Părinți și Scriitori
Bisericești).
Deși cartea a fost scrisă acum trei veacuri, se pare că poporul nostru
drag, repetă aceeași greșeală perpetuă până astăzi, fără să învețe nimic din
istorie, astfel amintindu-mi de vorbele lui Solomon și Eminescu care au zis prin asemănare că : „Nu-i nimic nou
sub soare și toate’s vechi și nouă îs toate”;
Din următoarele texte, pe care am să le redau cu exacticitate, vom
observa că Mitropolitul la vremea respectivă, încerca să trateze probleme pe
care le găsim în actualitate...
Iată-l pe ȋnjurător:
«… nu
avem nici credință, nici nădejde, nici dragoste și suntem mai răi, să mă
iertați, decȃt păgȃnii... Și puteți cunoaște aceasta, că este așa cum zic, că
ce neam ȋnjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de
prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei
biserici ? Si ne ocărȃm, și ne batjocorim ȋnșine legea. Cine din păgȃni
face acestea ? Sau cine-și măscărește legea ca noi ? »
Dacă, vom merge în mediul rural,
vom observa că aceleași înjurături se practică și astăzi, cuțitul se poartă la
centură sau în cizme, biciul de bătut animalele crunt este nelipsit și băutura
peste măsură aproape de la un capăt la altul al satului. Desigur nici orașele
nu sunt excluse, din gura multora vom auzi aceste blasfemii, pe care le
pronunță cu o ușurință dar și o răutate inimaginabilă. Pe bună dreptate afirmă
mitropolitul că suntem mai răi decât păgânii, pentru că nicăieri nu se înjură
așa, păgânii din Vechiul Testament, nu sunt pomeniți ca fiind asemena
blasfemitori, anticii de asemenea, iar cunoscătorii de limbi moderne pot
afirma, că suntem cei mai tari și porcoși la înjurături ; (pentru mine
rămâne taină, cum un mizilic de om își permite să-și înjure Creatorul).
Ipocritul la
spovedanie :
«...
spunem cum că am mȃncat la masa domnească Miercurea și Vinerea pește, și ȋn post
raci și untdelemn și am băut vin. Nu spunem că ținem balaurul cel cu șase
capete, zavistia, ȋncuibată ȋn inimile noastre, de ne roade totdeauna ficații,
ca rugina pre fier și ca cariul pre lemn, ci zicem că n-am facut nimănui nici
un rău ; nu spunem strȃmbătățile ce facem totdeauna, clevetirile,
fățăriile, vȃnzările și pȃrile ce facem unul altuia, ca să-l surpăm din cinstea
lui ; ci zicem : am face milă, ci nu ne dă mȃna, că avem nevoi multe
și dări și casă grea și copilași cam gloată. »
Desigur, ne regăsim și în acest text,
câți dintre români nu invocă motivele de
mai sus ? Câtă răutate ne prezită știrile zi de zi (crime odioase,
furturi, șantaj s.a.m.d) și câte procese nu sunt la tribunal între vecini și
frați, tocmai din „motivele” înșirate în text.
Pe cel care se
strȃmbă la mȃncarea de post :
«... mă
rușinez a spune de posomorȃrea celor mȃncăcioși, ȋn ce chip se tȃnguiesc ȋn
zilele cele de post, cască adese, să culcă puțin și iar să scoală, dorm ȋn silă,...,
numesc zilele postului mai mari decȃt celelalte ; se fac cum că au durere
de stomah și amețeli de cap ;..., cu nepoftă se duc la masă, rapstesc
asupra verzelor, ȋnjură legumele zicȃnd că ȋn zadar s-au adus ȋn lume...»
Da, se observă procentul celor care
postesc, este unul foarte mic, iar nepostitorii, blamează Biserica și pe
credincioșii care se nevoiesc spunând că este o prostie postul, inventat de
oameni și nu duce la nimic bun. Concluzia este că cei ce nu vor să postească
își scurtează zilele singuri, își atrag boli asupra lor și la un moment dat vor
posti de nevoie, pentru că nu le mai permite sănătatea și bineînțeles se vor
uita în oala cu legume și le vor înjura, pentru că în mintea lor obscură,
leguma lor preferată a fost „carnea”.
Mustrȃnd pe credincioși, predicatorul
mimează reacțiile lor posibile :
«… pe preoți ȋi ocărȃm,
bisericile le ținem ca pe niște grajduri și cȃnd mergem la dȃnsele, ȋn loc de a
asculta slujbile, și de a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, iar noi
vorbim și rȃdem și facem cu ochiul unul altuia mai rău decȃt pe la cȃrciumi...»
Astăzi
majoritatea bisericilor nu mai sunt „grajduri” sunt curate în felul lor, dar
s-a inversat rolul, li se par credincioșilor că sunt prea luxoase, prea multe
și vor spitale, deci oricum ar fi, tot nemulțumit e omul. Șoșotitul și
clevetitul în biserică se pare că este ceva nativ omului și molipsitor, cu toți
am văzut și știm acele babe care cu asta se ocupă în biserică și la drep
vorbind, oricare dintre noi am avut o scăpare din cele înșirate de
mitropolit....
Cȃte
o fericită imagine rezumă moralitatea :
«...și cȃnd ieșim de la
biserică, să nu ieșim deșarți, ci să facem cum face ariciul, că după ce merge
la vie, ȋntȃi să satură el de struguri și apoi scutură vița de cad broboanele
jos și se tăvălește pre dȃnsele de se ȋnfig ȋn ghimpii lui și duce și puilor...”
În concluzie să nu fim arici, să analizăm problemele noastre, să nu mai
judecăm Biserica, pentru că ce-i ce-și reneagă Biserica, își reneagă neamul,
entitatea și au o îndrăzneală numită filavteia, care supără pe Dumnnezeu și
atrag multe probleme asupra poporului, iar eu personal pe cei care înjură
Creatorul și cele Sfinte, îi rog să nu mai țină Sfintele Sărbători (Paște și
Crăciun) iar pe cei care blameaza Biserica să scrie un catehism ortodox, pentru
a da dovadă că sunt documentați în afirmațiile lor.
