I.
Istoria Chivotului în Vechiul
Testament
Aron ha’ edut (= chivotul sau arca)[1],
tebernacolul mistic, mult râvnit de popoare și oameni de știință până în zilele
noastre. De ce a rămas în istorie Chivotul Legii și de ce este atât de discutat
și căutat?
Sfânta Scriptură la cartea Ieșirea Cap 25 ne relatează foarte frumos
istoria și geneza chivotului. În capitolul 25, Dumnezeu îi grăiește lui Moise,
(atenție, nu îi poruncește), ca „... tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să
primești prinoase pentru Mine” (Ies 25; 2). Observăm că Dumnezeu, așteptă
efortul omului, să dea, daruri din darurile Sale pentru a construi ceva, tot
spre folosul omului. Iubirea lui Dumnezeu față de om și respectul față de
arhietip, darul libertății l-a avut din totdeauna și așă va fi până la sfârșitul
veacurilor pentru că Cel ce este imuabil este și nu obligă pe nimeni să-i facă
voia. Interesant este că Dumnezeu folosește sintagma „pe care-l lasă inima”, o
prefigurare a darului adus la altar de credincioșii creștini, care aduc după
inima lor sau după putința noastră.
„ Iar
prinoasele ce vei primi de la ei sunt acestea: aur, argint și aramă ; Mătase
violetă, purpurie și stacojie, in și păr de capră. Piei de berbec vopsite în
roșu, piei de vițel de mare și lemn de salcâm ;” (Ies 25;3-5). Analizând veleitatea lui
Dumnezeu, cu privire la materiale, de data aceasta cere un efort din partea
israiliților de a dona aur și argint, lucruri dăruite tot de Dumnezeu la
plecarea din Egipt (Ies 12;36) pentru că știa firea acestui popor tare de
cerbice că la vreme de „restriște” din prisosul și binele dăruit vor construi
vițelul de aur.
Cu materialele cerute, Iehova, dă indicații precise pentru construirea
unui cort și a chivotului, indicații tehnice care includ mărimile, esența
lemnului și dimensiunile.
„Chivotul legii să-l faci din lemn de
salcâm : lung de doi coți și jumătate, larg de un cot și jumătate și înalt de
de un cot și jumătate” (Ies 25;10). Transpuse dimensiunile cu denumire
anacronică în metri, astăzi ar echivala cu L=113 cm l=68 cm h=68 cm transformat
în țoli 45 L/ 27l/ 27/h[2].
Desigur, dimensiunile sunt aproximative și discutabile, pentru că alți autori
ne oferă alte dimensiu puțini mai mari, (L 1,25 m *l 0,75m*h 0,75)[3].
Realmente analizând dimensiunile, este o cutie cu un volum de 0.703 mc, cu un
spațiu destul de încăpător. De aici deducem că tablele legii erau destul de
voluminoase, iar încărcătura nu era chiar ușoară.
Folosirea salcâmului pentru
realizarea chivotului, nu este întâmplătoare, acest arbore are lemnul dur și
rezistent la intemperii cu un miros plăcut[4].
Totodată am văzut că „ Aron ha’ edut”
mai înseamnă și arcă, iar arca lui Noe, tot din salcâm a fost făurită (Fc
6;14-16) iar scopul navei a fost unul salvator. Făcând o analiză a textelor
biblice între arca lui Noe și chivotul legii, sunt asemănări și prefigurări ale
Bisericii Creștine.
II.
Chivotul Legii Prefigurarea
Arcei lui Noe și Biserica Creștină
Corabia lui Noe construită din
salcâm:
„Tu să faci o corabie din lemn de
salcâm. În corabie să faci despărțituri și smolește-o cu smoală pe dinăuntru și
pe dinafară” (Fc 6;14)
„Chivotul legii să-l faci din lemn de salcâm : ...” (Ies 25;10) „ Să-l
fereci cu aur curat, și pe dinăuntru și pe dinafară. Sus, împrejurul lui, sa-i
faci cunună împletită cu aur”
Corabia lui Noe este prefigurarea
Bisericii Creștine, de aceea bisericele sunt construite în formă de corabie,
pentru a duce la liman sufletele credincioșilor, iar antifonarea cu smoală pe
dinăuntru și pe dinafară, este simbolul sfințirii cu uleiul și pecetea
Sfântului Duh.
Chivotul Legii, aidoma arcei este
construit din lemn de salcâm, dar de data aceasta este ferecat cu aur, pentru
că în el șade Stăpânul Legii, Cel Curat, Logosul lui Dumnezeu.
Dimensiunile:
„Corabia să o faci așa: lungimea
corabiei să fie de trei sute de coți, lățimea ei de cincizeci de coți, iar
înălțimea de treizeci de coți” (Fc 6;15).
Chivotul:
„...lung de doi coți și jumătate,
larg de un cot și jumătate și înalt de de un cot și jumătate” (Ies 25;10).
În ambele cazuri dimensiunile sunt
precizate de Dumnezeu, iar făuritorii trebuie să urmeze indicațiile fără
abatere. De ce a precizează Dumnezeu dimensiunile, îi greu de interpretat, de
pildă cabaliștii văd în aceste dimensiuni o împărțire a arcei în trei etaje cu
unsprezece secțiuni fiecare, astfel în cât rezultă numărul sacru 33[5].
III.
Capacul Chivotului
„Să faci și capac
la chivot, de aur curat, lung de doi coți și jumătate, și lat de un cot și
jumătate” Ies (25;17). Capacul chivotului purta denumirea de Kapporet[6]
( Jilțul Îndurărilor sau al puterii)[7]
și era din aur masiv, iar în ebraică mai era cunoscut sub denumirea de „Kiseh chesed , termenul al doilea
însemnând înțelepciune”[8].
Imaginându-ne arhitectura chivotului,
observăm dimensiunile capacului de peste
chivot erau exacte, perfect
dreptunghiulare, iar capacul acoperea etanș golul chivotului fără a depăși
dimensiunile acestuia.
„Apoi să doi
heruvimi de aur; și să-i faci dintr-o bucată, ca și cum ar răsări din cele două
capete ale capacului; Să pui un heruvim
la un capăt și un heruvim la celălalt capăt al capacului. Și heruvimii să-i
faci ca și cum ar ieși din capac. Heruvimii aceștia să fie cu aripile întinse
pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar fețele să și le
aibă unul spre altul; spre capac să fie fețele heruvimilor” (Ies 25;18-20).
Capacul era partea principală a chivotului, pentru că era considerat tronul lui
Dumnezeu, de aceea purta denumirea de tronul îndurărilor, deoarece ulterior
arhiereul intra o singură dată pe an și cerea indurare, iertare pentru păcatele
poporului.
Mai târziu la profetul Isaia în viziunea sa,
ne relatează prezența serafimilor în jurul tronului lui Dumnezeu (Is cap 6);
heruvimii de pe chivot au acelaș rol, de a fi în prezența Domnului pe pământ și
simbolizează opreliștea oamenilor spre Pomul Vieții, precum au fost desemnați
cei doi heruvimi să păzească grădina Edenului. Totodată prezența heruvimilor pe
chivot, amintea celor necurați să fie precauți și să respecte legea lui
Dumnezeu, pentru că nerespectarea legii și atingerea lui atrăgea moartea (II
Samuel 6,6-7).
Partea A Doua
Cap. III .Dumnezeu Cel cu multe
Nume, Protectorul Poporului Ales
(Identificare lui Dumnezeu prin Numele
Sale, Icoana lui Dumnezu în Vechiul Testament )
1. Elohim-Dumnezeu
Pentru a putea vorbi despre Dumnezeu,
trebuie să studiem sfânta Scriptură și pe Sfinții Părinți, care au fost
inspirați de Sfântul Duh și au împărțit într-un mod „scolastic” cunoașterea lui
Dumnezeu în mod catafatic și apofatic. Noi oamenii nu putem vorbi despre
Dumnezeu la întâmplare, despre imaginea Sa, pentru că știm de la Apostolul
Iubirii că „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată...” (Ep I Sob In 4;12); De
aici extragem că cel mai indicat este studiul exegetic însoțit de adnotările
Sfinților Părinți pentru a ne ajuta să ne facem o „imagine” despre Dumnezeu
care știm că Duh este.
Moise
desigur îl cunoştea deja pe Dumnezeu când a scris cartea Geneza, deci nu este
de mirare că el foloseşte la îndemnul Sfntului Paraclet expresia Elohim în
Geneza 1:1: „La început, Dumnezeu (Elohim) a făcut cerurile şi pământul“.
Elohim este primul Nume sub care ni Se revelează Dumnezeu în Sfânta Scriptură.
Acest
Nume exprimă ideea de măreţie şi glorie, şi conţine ideea puterii creatoare şi
guvernatoare, a omnipotenţei şi suveranităţii. Acest Nume este deosebit de
important, întrucât introduce încă de la primele cuvinte ale Scripturii
conceptul de Trinitate; aceasta, pentru că El înseamnă „mare“ sau „puternic“
(este de fapt un termen general dat unui zeu în lumea semitică şi mai ales în
religia canaanită), sugerând autoritate şi putere, iar terminaţia him înseamnă
în ebraică pluralul de trei sau mai multe persoane. De fapt, El este la
singular, Eloah (Elah în aramaică) e pluralul dual şi Elohim este pluralul care
înseamnă mai mult de doi, aşa cum arată şi exegetul apusean Wise[9].
Martin și Crook[10]
cred că numarul trei, prin folosirea pluralului maiestăţii, Elohim (unii spun
că pluralul nu este de maiestate, ci se referă la consiliul de îngeri din jurul
lui Dumnezeu[11],
alţii cred că e vorba de o formulă de autoadresare, unii se referă la pluralul
de maiestate, în timp ce alţii afirmă că pluralul face referire la miturile
cosmogonice; dar noi credem că este vorba de un indiciu al Treimii), scriitorul
Genezei a intenţionat să-şi ferească propria cosmogonie de orice urmă de
gândire politeistă şi în acelaşi timp să-L prezinte pe Dumnezeu Creatorul drept
Conducător absolut şi singura fiinţă a Cărei voinţă are vreo greutate.
Aşadar,
Elohim e un Nume care arată că Dumnezeu este un Creator măreţ, un suveran
omnipotent şi un Dumnezeu Treimic, Trinitar. Faptul că nu este vorba despre
trei dumnezei e subliniat şi de pasajul din Deuteronom 6:4: „Ascultă Israele:
Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn“ (Shema yisrael adonai elohenu
adonai echad)[12].
Dacă în Geneza Dumnezeu ni Se revelează ca şi Creator, în Deuteronom El ni Se
arată a fi singurul Domn, care trebuie iubit din toată inima, cu tot sufletul
şi cu toată puterea (Geneza 6:5). Dacă „iachid“ arată o unitate sau
singularitate absolută (şi nu se referă la Dumnezeu), „echad“ înseamnă
„singurul“, dar ca o unitate compusă („unul“ din mai mulţi). Pasajul din
Deuteronom arată astfel faptul că Dumnezeu este singurul Domn, dar şi că El e
Trinitar, iar pasajul din Deuteronom 10:17 adaugă la acestea faptul că
Dumnezeu, Elohim, e Dumnezeul dumnezeilor, Dumnezeul cel Mare, puternic şi
înfricoşător. Cu alte cuvinte, Dumnezeu e superior tuturor zeităţilor şi are cu
adevărat autoritate şi putere.
Tema
este reluată în Psalmul 36:5-6, unde citim despre Dumnezeu (El), că e bun,
fidel şi că dreptatea Sa e ceva de neschimbat, iar judecăţile Sale sunt
deosebit de adânci. Aceste atribute (şi nu degeaba e folosit cuvântul El :
„Dreptatea Ta este ca munţii lui El“) caracterizează un Dumnezeu atotputernic,
descris în Deuteronom 10: 17. în continuare, în Psalmul 80:10 citim că: „Munţii
erau acoperiţi de umbra ei, şi ramurile ei erau ca nişte cedri ai lui El“. Deşi
nu atât de sugestive ca cele precedente, şi aceste cuvinte arată puterea şi
autoritatea lui Dumnezeu, care sunt evidente după citirea contextului imediat,
v.7-11.
În
concluzie, putem spune că Numele Elohim arată caracterul unic, dar şi Trinitar
al lui Dumnezeu, puterea şi suveranitatea Sa şi superioritatea Sa faţă de orice
zeitate. Este bine ca în viaţa noastră de rugăciune şi de închinare să ne
amintim de aceste atribute ale lui Dumnezeu, iar în umblarea noastră cu El să
nu uităm că trebuie să-L iubim cu adevărat, din toată inima, din tot sufletul
şi cu toată puterea. Totodată, știm din primele cărți ale Vechiului Testament
că Dumnezeu este Bun, dar și drept în același timp și cruță pe fiii lui ci îi
întoarce în mod sistematic și pedagogic, deși după judecățile noastre am gândi
cu totul altfel.
2.
Yahwe
„Eu sunt cel ce sunt”
În Tora și Sfânta Scriptură întâlnim
Numele Yahweh (mai nou, cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că
tetragrama YHWH se citeşte Yahweh şi nu Iehova, deşi pronunţarea originală a
acestui Nume care apare de 6.823 de ori în Vechiul Testament s-a pierdut cu
desăvârşire)[13]
care ne învaţă clar şi fără echivoc, cum spunea Maimonide, despre substanţa lui
Dumnezeu, întrucât toate Numele lui Dumnezeu sunt derivate din lucrările Sale,
exceptând Numele Yahweh. Dintre toate Numele care se dau lui Dumnezeu, se pare
că Yahweh e cel mai propriu, căci are adunat în el însuşi toată existenţa, ca o
mare infinită şi nemărginită a fiinţei.
Autoexistenţa
lui Yahweh nu se întemeiază pe voinţa Sa, ci pe natura Sa, El existând din
necesitatea naturii Sale de Fiinţă necauzată; dacă El ar fi propria Sa cauză,
El S-ar putea anihila. Numele Yahweh vine de la hayah/ hawa[14],
care înseamnă a fi sau a deveni. Astfel, Numele Yahweh arată existenţa de Sine
a lui Dumnezeu, arată că El are viaţa în Sine însuşi şi că nu depinde de
nimeni. De altfel, cartea Genezei în
contextul actului creaţiei, arată că Dumnezeu este Creatorul vieţii, ceea ce nu
ar fi posibil dacă Dumnezeu nu ar avea existenţă de Sine şi nu ar avea viaţă în
El însuşi.
În
Exod 3:13-14 citim că Dumnezeu Se prezintă lui Moise cu Numele Yahweh, adică „Eu
sunt Cel ce sunt“ sau, mai scurt, „Eu sunt“. Dumnezeu este etern, El nu există
în timp (care e una dintre creaţiile Sale) în sensul în care existăm noi, El
există atemporal, deci transcende timpul[15].
Dumnezeu, spre deosebire de idoli, nu este trecător. Carr-Gomm e de părere că
însemnătatea idiomatică a Numelui Yahweh este „Voi fi tot ceea ce veţi avea
nevoie atunci când va fi nevoie“, iar un alt lingvist sugerează că acest Nume
ar fi sigiliul legământului prin care Dumnezeu Se angajează să fie cu Israelul
în toate secolele care vor veni[16].
Fără îndoială, expresia „Eu sunt“ poate avea aceste valenţe, potrivit cu ceea
ce cunoaştem despre istoria relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său. Deşi Dumnezeu
S-a arătat lui Abraham, Isaac şi lui Iacob, El nu S-a prezentat sub Numele de
Yahweh, ci de El Shaddai[17]
(Dumnezeul cel Atotputernic). Abia când ajunge să Se reveleze lui Moise,
Dumnezeu găseşte cu cale să arate această latură a Fiinţei Sale, deschizând o
nouă eră în istoria omenirii şi în viziunea omenirii despre Dumnezeu.
În
cartea Judecători de asemenea este folosit Numele Yahweh, în pasajul din
Judecători 5:4-5,9,11 „ Când ieșiai Tu, Doamne, din Seir, când treceai Tu prin
câmpiile Edomului , pământul se
cutremura și cerurile se topeau, Norii picurau picuri de ploaie”cuprins
în cântarea de laudă a Deborei, rostită cu ocazia câştigării victoriei asupra
duşmanilor, ne este prezentată puterea
lui Dumnezeu, iar în versetele 9 şi 11 găsim îndemnuri de a-L binecuvânta şi
lăuda pe Cel ce Este. Aceste îndemnuri se leagă desăvârşit de imaginea avută
despre Dumnezeu în pasajele în care este numit Elohim, căci El e într-adevăr
puternic şi vrednic de laudă.
Bine
este să medităm asupra acestui Dumnezeu Care există în Sine şi prin Sine, Care
transcende timpul şi spaţiul, Care este stabil şi neschimbat, totdeauna
prezent. Se merită să realizăm faptul că Dumnezeul nostru este real, că El
„este“, nu ca idolii păgâni care sunt doar nişte înşelăciuni demonice, se
merită să nu uităm că Dumnezeul nostru este o realitate concretă, Care nu se
supune legilor create de noi, fiindcă nu e o plăsmuire a unor minţi naive sau
bolnăvicioase; El este Yahweh, „Eu sunt“!
(Dumnezeul-Preaînalt )
Creatorul Elohim Se revelează în Vechiul
Testament şi sub Numele de El Elyon, Dumnezeul Preaînalt. Acest Nume ne arată
că Dumnezeu este conducător suprem al universului şi e mai presus de oameni, de
evenimente, mai presus de idoli şi zeităţi, mai presus de orice, aşa cum am
învăţat deja din Numele de Yahweh.
Un
lucru deosebit de interesant este faptul că la prima menţionare a Numelui de El
Elyon „Iar Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Melchisedec
acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt”(Geneza 14:18), contextul e
întâlnirea dintre Avram şi Melhisedec, care era preotul Dumnezeului Preaînalt.
Într-o vreme în care idolatria îşi trăia perioada de aur, o vreme în care
oamenii erau prinşi în capcana diabolică a închinării la zeităţi inventate,
exista un om, probabil singurul, care îl cunoştea pe Dumnezeul adevărat şi îi
servea ca preot. Personalitatea lui Melchisedec, un arhetip al Domnului Iisus,
a fost atât de puternică, încât Avraam, adânc impresionat, îi dă zeciuială din
toate. Putem învăţa de aici, în mod parantetic, faptul că Dumnezeu nu Se lasă
niciodată fără o mărturie în lume, oricât de coruptă ar fi aceasta[18].
În
Psalmul 57:2-4 citim despre David cum striga către Dumnezeul Preaînalt pentru a
primi izbăvire şi pentru ca duşmanii lui să fie făcuţi de ruşine. Situaţia lui
David este cruntă şi nu există nimeni altcineva care să poată interveni pentru
el, decât El Elyon, Dumnezeul Preaînalt. Doar El are autoritatea şi puterea de
a trimite izbăvirea, în bunătatea şi fidelitatea Sa. Iată adevărata măreţie a
lui Dumnezeu!
Asaf,
la rândul lui, în Psalmul 78:35 vorbeşte despre El Elyon atunci când relatează
despre purtarea poporului evreu faţă de Dumnezeul lor şi despre păcatele lor.
Atunci când, datorită păcatelor lor, Dumnezeu îi pedepsea, ei se întorceau la
El, aducându-şi aminte că Dumnezeu este Stânca şi Izbăvitorul lor. De fapt,
cine altcineva putea să-i izbăvească, cine altcineva putea să fie garantul
binecuvântării lor, dacă nu El Elyon, Dumnezeul Preaînalt? Acest motiv este
prezent şi în Psalmul 91:1-2, unde vedem că toţi care se adăpostesc la Dumnezeu
sunt sub ocrotirea Celui Preaînalt. El este Dumnezeul în care ne putem pune
încrederea. De fapt, Dumnezeu nu este doar Unul, ci şi Singurul Dumnezeu
adevărat, şi de aceea numai la El găsim adăpost.
În
cartea profetului Daniel sunt redate cuvintele lui Nebucadneţar, cunoscut în
istoria seculară sub numele de Nabucodonosor, care descriu trezirea sa la
realitate după un timp de rătăcire mentală. După ce şi-a revenit din
licantropie sau zoopatie după spusele părintelui profesor Petre Semen la orele
de curs, Nebucadneţar afirmă că Cel Preaînalt trăieşte etern şi stăpâneşte
etern, este atotputernic şi suveran, nimeni nu I se poate opune, şi El nu dă
socoteală nimănui. Iată cum un păgân, confruntat cu Dumnezeu, recunoaşte
atributele Sale şi le proclamă binecuvântându-L. În mod parantetic, ne putem
întreba de ce trebuie ca omul să fie confruntat într-un mod atât de dramatic cu
Dumnezeu, ca Nebucadneţar, pentru a recunoaşte suveranitatea Sa atotputernică
şi invincibilitatea Sa?
Însă
pentru aceia care caută la Cel Preaînalt adăpost şi izbăvire, El arată bunătate
şi fidelitate - şi ce bine este să ştim că Dumnezeul nostru e Cel Preaînalt!
Dacă El este cu noi, cine mai poate fi împotriva noastră.
Deoarece Dumnezeu Se revelează ca Domn şi
Stăpân, Adonai merită toată cinstea şi supunerea. În zilele noastre, când toţi
aleargă după foloasele lor şi nu după ale lui Iisus Hristos, „Pentru că toți
caută ale lor si nu ale lui Hristos" (Fil.2:21), ne facem un mare bine
dacă ne oprim să medităm asupra acestui Nume al lui Dumnezeu. De fapt cred că
uităm cuvintele epiclezei „Ale Tale dintru ale Tale”.
În
cartea Genezei avem menţionat acest Nume în contextul unei discuţii dintre
Dumnezeu şi Avraam. De fapt, Dumnezeu îi vorbeşte lui Avraam într-o vedenie şi
îl încurajează să nu se teamă, fiindcă El este scutul său, El îl apără, dar tot
El este şi răsplata sa cea foarte mare. Avram răspunde promisiunilor divine
folosind apelativul Adonai, sugerând poziţia şi autoritatea Aceluia la care el
apelează. Aşa cum arată un scriitor de sorginte palestineană, numele Adonai
semnifică posesiunea şi stăpânirea lui Dumnezeu peste fiecare om[19],
şi de aceea El cere ascultare nelimitată şi necondiţionată de la toţi oamenii.
Totuşi, spre deosebire de termenul Ba’al (posesor), Numele Adonai arată o
relaţie bazată pe dreptul lui Dumnezeu de Creator şi pe suveranitatea Sa
absolută; ceea ce despre o zeitate
denumită Ba’al nu se poate spune. O mai bună traducere a exclamaţiei lui Avram
din Geneza 15:2 ar fi deci „Stăpâne Doamne“ şi nu „Doamne Dumnezeule“, deoarece
Avram spune: „Adonai Yahweh“[20].
Mai mult, Adonai tradus prin Domnul înseamnă, după cum reiese din rădăcina
cuvântului, învăţător, Stăpân sau Conducător.
În cartea lui Iosua avem alte împrejurări
în care apare Numele Adonai, şi anume la trecerea Iordanului, când Iosua
încurajează poporul, arătând că garanţia prezenţei divine în mijlocul lor este
chivotul lui Adonai. Ce lucru mare şi minunat putea fi pentru Iosua şi oamenii
lui să vadă că Domnul şi Stăpânul lor este în fruntea lor şi îi călăuzeşte! Şi
ce frumos se exprimă Iosua spunând: „...Chivotul Domnului, Dumnezeului
întregului pământ“, câtă onoare îi acordă el lui Dumnezeu şi cum recunoaşte el
măreţia Sa! Se cade ca şi noi la rândul nostru să vorbim în aceiaşi termeni
despre Dumnezeu, căci I se cuvine.
În cartea profetului Miheia, Dumnezeu
însuşi îşi spune Adonai într-o profeţie adresată israeliţilor. în această
revelaţie divină, Dumnezeu promite că va da victorie poporului Său împotriva
celor care îi sunt duşmani. Garanţia victoriei lor este însuşi Adonai, Domnul
întregului pământ! „Scoală-te și calcă în picioare pe fiica Sionului; că voi fi
cornul tău de fier și copitele tale de aramă! Tu vei zdrobi popoare multe și
pradă luată de la ele, Domnului o vei închina și bogățiile lor Stăpânul a tot
pământul” Miheia (4;13). Trebuie meditat bine asupra acestui verset, pentru că
știm din istorie, popoare multe s-au ridicat și imperii ce păreau inexpungabile
sunt doar o amintire astăzi, tocmai din cauza lipsei de credință.
Oare
noi, care suntem fiii lui Dumnezeu, putem ignora faptul că Tatăl nostru ceresc
este Adonai, Domnul întregului pământ, învăţătorul şi Conducătorul suprem?
Putem noi oare să gândim, să vorbim sau să ne purtăm de parcă El ar fi un idol
oarecare?
5.Dumnezu careVede
(El Roi)[21]
Întrucât Sara, soţia lui Avram, era stearpă
şi nu a mai avut răbdare, şi poate nici suficientă credinţă ca Domnul să
lucreze, a luat iniţiativa şi a dat pe roaba ei Hagar (Agar) de soţie lui Avram,
ca măcar astfel să aibă un copil. Când evenimentul aşteptat s-a produs, Hagar a
dispreţuit-o pe stăpâna ei, iar aceasta, profund jignită, a făcut din viaţa
sclavei un iad, având mână liberă din partea soţului ei.
În
urma purtării aspre a stăpânei, sclava a fugit în deşert şi a încercat să-şi
ducă viaţa lângă un izvor de apă. Însă Dumnezeu a găsit-o sau mai bine zis nu a
uita-o chiar şi în deşert şi i-a poruncit să se întoarcă la stăpâni. Frumoasă
perspectivă pentru Hagar, dar dulceaţa promisiunii divine în legătură cu fiul
care i se va naşte i-a dat puterea să se întoarcă şi probabil să primească pedeapsa
cuvenită pentru fapta ei. În acest tumult de evenimente, în momentul în care
Dumnezeu Se adresează lui Hagar, ea exclamă: „Tu eşti Dumnezeu care mă vede!“
adică „Tu eşti El Roi!“
Grigore
de Nazians afirmă că Numele Theos dat lui Dumnezeu derivă din verbul aithein, a
arde, însă Ioan Damaschin arată că Theos poate să vină la fel de bine de la
theein (a alerga, a înconjura toate)[22]
sau de la theasthai, care înseamnă a vedea totul. Chiar dacă acest raţionament
parantetic poate să nu fie corect, afirmaţia lui Hagar arată un adevăr
fundamental: Dumnezeu vede toate lucrurile. El vede şi ce este bine, şi ce este
rău, vede nu doar faptele noastre, ci şi gândurile noastre. El vede şi nevoile
şi necazurile noastre, dar vede şi fuga noastră de răspundere.
În
Psalmul 32:8, Dumnezeu promite într-o cântare a lui David că va avea privirea
îndreptată asupra sa. Ce minunat, Dumnezeu care vede totul, El Roi, va avea
privirea îndreptată asupra omului pe care îl iubeşte şi veghează asupra sa zi
şi noapte!
Cu
siguranţă, un aspect al atotcunoaşterii lui Dumnezeu este faptul că El vede
toate lucrurile. Ar trebui să ţinem cont de acest adevăr, în umblarea noastră
sub privirile atente ale lui El Roi, Dumnezeul care vede.
5. Dumnezeu cel Atotputernic povățuitorul lui Moise El Shaddai[23]
Când Avram a avut 99 de ani, Dumnezeu i
S-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă
înaintea Mea şi fii fără prihană“ (Geneza 17:1).
Aşa cum am arătat deja, particula El este
un termen general pentru divinitate în lumea semitică şi mai ales în religia
canaanită, în care El este căpetenia supremă şi absolută a zeilor. Mai trebuie
adăugat că în limba akkadiană termenul „sadu“[24],
adică munte, este asociat sau aplicat zeităţilor. Numai cine a văzut un munte
poate înţelege mesajul cuprins în Numele El Shaddai: permanenţa, măreţia,
puterea şi invincibilitatea lui Dumnezeu.
Atunci
când Isaac îl binecuvântează pe Iacob, în Geneza 28:1-3, el foloseşte Numele El
Shaddai pentru Dumnezeu, arătând astfel că binecuvântarea dată de om (aşa cum
el şi-a binecuvântat deja fiul ) este nimic, dacă nu este aşezată în contextul
binecuvântării date de Dumnezeul cel Atotputernic. N-ar fi rău ca şi noi să
ţinem cont de acest adevăr atunci când dorim să binecuvântăm pe cineva.
În
Geneza 35:11 citim că Dumnezeu, arătându-Se lui Iacob a doua oară, îi promite
că-i va schimba numele din Iacob în Israel şi, lucru deosebit de important,
Dumnezeu Se declară a fi El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic. Dumnezeu face
această afirmaţie pentru a conştientiza în mintea şi inima lui Iacob faptul că
El este garantul viitorului său şi al bunătăţii sale. De fapt, Iacob deja
auzise acest Nume din gura tatălui său, dar acum îl aude chiar din gura lui
Dumnezeu! Cu siguranţă că mesajul a avut un impact profund în conştiinţa lui
Iacob. El înţelege că Dumnezeu a Cărui protecţie şi binecuvântare o cerea Isaac
pentru sine este Dumnezeul care a fost cu el în toate împrejurările vieţii sale
aventuroase şi Acela care vrea să-l binecuvânteze în continuare.
Freedman
afirmă că de fapt El Shaddai înseamnă „Cel care hrăneşte“, „Care poartă de
grijă“, iar Gabhart arată că puterea lui El Shaddai se relaţionează la legătura
tandră a lui Dumnezeu cu copiii Săi, în sensul că El este protectorul lor, Cel
care le împlineşte nevoile, Cel care îi susţine şi le face bine. Aceste aspecte
merită să fie luate în considerare atunci când medităm asupra relaţiei noastre
cu Dumnezeu şi ne facem planuri pentru zilele care ne stau înainte.
La
începutul misiunii lui Moise, după ce vizita făcută faraonului a adus doar
necazuri în plus poporului evreu, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise (Exod 6:2-3) ca
să îl întărească, spunându-i: „Eu sunt Domnul. M-am arătat lui Avram, lui Isaac
şi lui Iacob ca Dumnezeul cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de ei sub
Numele Meu ca Domnul“. Delicata intervenţie a lui Dumnezeu într-un moment de
criză în viaţa lui Moise s-a dovedit a fi oportună şi a stabilit echilibrul
lăuntric al omului lui Dumnezeu. Moise a înţeles că predecesorii săi L-au
cunoscut pe El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, dar el îl cunoaşte pe
Dumnezeu ca Domnul (Yahweh), şi în felul acesta Dumnezeu îi arată că este
deosebit de predecesorii săi, e un ales al Domnului. Conştienţa acestui adevăr
îl urmăreşte apoi pe Moise şi îi dă puterea să ducă la bun sfârşit însărcinarea
primită de la Dumnezeu.
Împreună
cu Moise putem înţelege că Dumnezeu transcende veacurile, că El Se revelează
copiilor Săi, aleşilor Săi şi are pe inimă situaţia poporului Său ales.
Dumnezeu este El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, suveran absolut, aflat la
cârma istoriei naţiunilor, dar şi la cârma istoriei personale a servitorilor
Săi.
Aproape
1.000 de ani mai târziu, într-o profeţie adresată Babilonului prin gura
profetului Isaia, Dumnezeu îşi anunţă judecata şi spune: „Gemeţi! Căci ziua
Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!“ Nu oricine
este acela care se va judeca cu Babilonul, ci însuşi Dumnezeul cel
Atotputernic! Nu oricine se va prăvăli peste Babilon, nimicind totul în calea
sa, ci Muntele! Teribile cuvinte şi teribilă judecată! De judecata unui
asemenea Dumnezeu nu exista scăpare, El este atotputernic şi nimeni şi nimic
nu-L poate opri.
În
cu totul alte împrejurări, profetul Ezechiel aflat lângă râul Chebar, în al
cincilea an al sclaviei regelui Ioachin (Ezechel 1:2), vorbeşte despre Dumnezeu
ca despre El Shaddai (Ezechel 1:24). în vedenia avută, Ezechiel aseamănă
vâjâitul aripilor heruvimilor cu vocea Dumnezeului cel Atotputernic, cu vuietul
unor ape mari. Numai un Dumnezeu atotputernic poate avea o asemenea voce, şi
poate că nu greşim dacă spunem că dacă Dumnezeu Se aseamănă cu un munte în ceea
ce priveşte atributele Sale, imaginea muntelui se poate transpune în sunetul
unor ape mari în ceea ce priveşte vocea divină.
Ştim
că Numele El Shaddai a servit ca Nume în perioada patriarhilor, până la Moise,
dar nu era de uz cultic sau ritual, ci moral şi etic. într-adevăr, imaginea lui
Dumnezeu ca Munte este sugestivă, şi în domeniul moral şi etic al umblării
noastre cu Dumnezeu reprezintă o imagine de referinţă în ceea ce priveşte
autoritatea şi fermitatea de neclintit.
6.Dumnezeul Etern - El Olam[25]
Dacă Dumnezeu este ca un munte fiindcă
are toată puterea şi măreţia, El e ca un munte şi pentru că este etern.
Traducerea expresiei atta hu din Psalmul 102:27, reluată în Evrei 1:12, este
„Tu eşti acelaşi“ şi reflectă atât eternitatea, cât şi caracterul neschimbat al
lui Dumnezeu.
În
Geneza 21:33, după legământul făcut de Avraam cu Abimelec, vedem că-L invocă pe
El Olam, Dumnezeul Etern. Invocarea acestui Nume a fost necesară, întrucât
jurământul făcut a avut un caracter permanent în efect, şi cine altcineva putea
oficializa şi sfinţi acest jurământ decât Dumnezeul Etern? Caracterul Său etern
şi neschimbat dă autoritate şi efect jurământului făcut, şi Avraam dovedeşte
astfel că ştie în faţa cărei autorităţi sau în faţa cărui martor a încheiat el
jurământul cu pricina.
În
cartea profetului Isaia, în Isaia 40:12-31, Dumnezeu Se descrie pe Sine ca şi
Creator atotputernic şi Se pune în antiteză cu idolii neputincioşi, folosind la
un moment dat în versetul 28 Numele El Olam, Dumnezeul Etern. Dacă toate
lucrurile sunt trecătoare, dacă toate aspectele Naturii divine reflectate în
creaţie au caracter trecător (fiindcă creaţia e trecătoare), eternitatea Sa în
schimb nu este ceva relativ, ceva efemer. Cerul şi pământul vor trece, dar
Dumnezeu a fost, este şi va fi.
Cuvintele
lui Dumnezeu se arcuiesc peste timp şi ne înfăţişează şi nouă, ca şi poporului
ales, eternitatea Sa şi caracterul Său neschimbat. Faptele şi vorbele noastre
pot fi îndoielnice, dar ceea ce spune sau face Dumnezeul Etern are caracter
autoritar şi permanent.
Yahweh Rafa
Moise a pornit cu poporul Israel de la Marea
Roşie şi, după trei zile de mers în deşert, nu au mai găsit apă. La Mara era
apă, dar nu se putea bea, şi poporul a murmurat împotriva lui Moise, deci
implicit împotriva lui Dumnezeu.
Soluţia
lui Dumnezeu pentru problema poporului a fost o bucată de lemn pe care Moise
l-a aruncat în apă, şi aceasta a devenit potabilă; chiar dacă acest lemn a fost
o soluţie de moment, el indică fără cuvinte soluţia ultimă sau supremă pentru
popor şi anume Domnul Dumnezeu însuşi.
Dumnezeu
le promite evreilor la Mara că dacă vor lua aminte la vocea Lui, dacă vor face
voia Sa şi vor păzi poruncile Lui, El nu-i va lovi cu nici una din bolile cu
care a lovit Egiptul. Garanţia acestei afirmaţii plină de conţinut este chiar
Numele de care Se foloseşte Dumnezeu: Yahweh Rafa[26].
Această
garanţie divină dăinuieşte peste secole şi ne asigură şi pe noi de puterea lui
Dumnezeu de a ne vindeca de boli, dar ce este chiar mai important, Dumnezeu, şi
numai El, ne poate vindeca de cele mai grave boli: cele sufleteşti şi cele
spirituale.
Sunt
unii care spun că, întrucât există suferinţă, se poate spune că Dumnezeu este binevoitor,
dar oarecum neputincios, sau este atotputernic, dar oarecum răuvoitor, sau este
chiar neputincios şi răuvoitor; însă noi ştim din Sfânta Scriptură şi din viaţa
noastră de zi cu zi că Dumnezeu este atotputernic şi binevoitor, şi atunci când
alege să nu ne vindece de vreo boală sau infirmitate, face acest lucru în
suveranitatea Sa, îşi exercită divinitatea şi o face în mod didactic. Uneori,
Dumnezeu îngăduie un rău oarecare pentru a ne putea binecuvânta cu un bine şi
mai mare. Şi să nu uităm că uneori Dumnezeu sacrifică ceea ce se poate vedea
pentru a ne duce la o mai mare asemănare cu Fiul Său în cele lăuntrice.
Şi
chiar dacă pe acest pământ rămânem nevindecaţi de anumite boli fizice, psihice
sau chiar spirituale, credem cu tărie şi proclamăm vindecarea definitivă şi
totală de care ne vom bucura în cer, în prezenţa gloriei Sale, în prezenţa
Domnului care ne vindecă.
Domnul este Steagul meu
– Yahwe Nissi
Nu
cu mult timp după prima lună petrecută de Israel în deşert, a venit Amalec să
se lupte cu evreii la Refidim, fără să ştie că astfel îşi pecetluieşte soarta
în mod dramatic şi încă pentru totdeauna.
Moise
a dat ordin lui Iosua să aleagă nişte bărbaţi cu care să-i înfrunte pe
amaleciţi, promiţând că el va sta în timpul luptei pe vârful dealului, cu
toiagul lui Dumnezeu în mână. Iosua s-a dus la luptă, iar Moise şi-a ocupat
locul, ambii lucrând sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Când Moise îşi ridica
mâna, erau mai tari evreii, iar când îşi lăsa mâna în jos, erau mai tari
amaleciţii, aşa că Aaron şi Hur, văzând că Moise oboseşte, l-au aşezat pe o
piatră şi i-au sprijinit mâinile în tot timpul luptei, asigurând astfel
victoria lui Israel.
Ca
urmare a acestui eveniment îmbucurător, Moise a construit un altar şi i-a pus
numele Yahweh Nissi, Domnul este Steagul (Stindardul) meu. Aceasta dovedeşte că
Moise a văzut în mod direct realitatea şi a înţeles că nu vitejia lui Iosua şi
a oamenilor săi, şi nici mijlocirea sa nu au câştigat victoria, ci Dumnezeu
însuşi. Cuvintele „Domnul este Steagul meu“ arată că Dumnezeu e ceea ce ne
reprezintă sau ceea ce ne defineşte, respectiv înrolarea în serviciul Său,
Dumnezeu ne dă demnitate şi este garanţia victoriei noastre.
Aceia
care se bizuie pe capacităţile proprii, pe relaţiile pe care le au, aceia care
se bizuie pe orice altceva decât pe puterea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt
sortiţi eşecului, în timp ce aceia care îl declară pe Dumnezeu conducător şi îl
proclamă în consecinţă se vor bucura de izbândă. Dumnezeu este un suveran
atotputernic şi neschimbat, care Şi-a călăuzit poporul prin deşert, l-a trecut
Iordanul şi l-a dus în ţara promisă. Se merită cu adevărat să lupţi sub steagul
unui astfel de Dumnezeu!
8. Domnul care vă
Sfințește (Yahwe Mekodishem)
Pentru ca să-Şi arate gloria pe măsura
înţelegerii poporului Său, Dumnezeu le-a dat reguli pentru construirea
tabernacolului, a mobilierului său şi reguli pentru hainele preoţeşti. Şi
imediat după aceste detalii, Dumnezeu dă poruncă pentru ţinerea Sabatului, ca
semn din care se va cunoaşte că Dumnezeu este Yahweh Mekodishem[27],
Domnul care îi sfinţeşte (Exod 31:13). Ideea de sfinţenie şi de sfinţire
prezentă în contextul construirii tabernacolului este astfel continuată pe
planul sărbătorilor religioase.
Într-adevăr,
Dumnezeul cel Sfânt trebuie să-Şi transmită sfinţenia, şi pentru că este sfânt,
El poate sfinţi. Ceea ce se întâmplă e că Dumnezeul drept îşi transmite
neprihănirea (conformarea cu standardul divin) către păcătoşi şi îi
îndreptăţeşte d propriei Sale naturi. El caută mereu să-i elibereze pe
păcătoşi, pe cei care au eşuat, dar nu este un vânător de greşeli. întrucât
sfinţirea înseamnă separare de ceva anume şi separare pentru ceva anume, pe
lângă faptul că sfinţirea înseamnă o relaţie, în Vechiul Testament persoanele
sau obiectele sfinte (sacre) sunt cele separate de cele obişnuite din viaţa de
fiecare zi şi sunt dedicate servirii lui Dumnezeu.
Şi,
interesant, ideea fundamentală din spatele cuvântului ebraic tradus
„îndreptăţit“ (justificat), este aceea de a corespunde unui standard sau unei
norme, ceea ce este opusul caracterului capricios şi arbitrar atribuit
zeităţilor Orientului Apropiat antic.
Putem
uşor deduce că orice practică religioasă ar fi avut evreii, Dumnezeu e Acela
care îi sfinţeşte, lucru valabil şi pentru noi în ziua de astăzi. Omul, prin
propria sa putere, nu se poate sfinţi, dar poate să se încredinţeze lui
Dumnezeu, se poate dedica Lui şi, în contextul acestei dedicări, gesturile sau
acţiunile sale vor fi socotite ca instrumente ale sfinţirii. Spre deosebire de
celelalte popoare, care şi ele îşi aveau oamenii „sfinţi“ şi obiectele
„sfinte“, în cazul evreilor, Dumnezeu îşi împărtăşeşte sfinţenia cu poporul
Său, ceea ce la popoarele păgâne este imposibil de realizat. Totuși și la
evrei, Moise încredințează transportarea chivotului leviților, o categorie
aparte, un neam al preoților care mergeau întotdeauna în fața taberei[28].
În
acest proces al sfinţirii, Dumnezeu este Cel care îl învaţă pe om cum să se
delimiteze de păcat şi să se dedice servirii Sale. Dacă Dumnezeu nu îşi
transmite sfinţenia către oameni, aceştia neputându-se sfinţi din propria
putere, comuniunea cu Dumnezeu e exclusă; aceasta, deoarece sfinţenia oferă
cadrul comuniunii cu Dumnezeu, şi nimic întinat nu poate sta în prezenţa
sfinţeniei Sale. (I Samuel 6-19-20).
9. Dumnezeul Gelos, „El
Qanna” Purtarea Chivotului în Războie
După teribila păcătuire a poporului prin
închinarea la viţelul de aur făcut de propriile lor mâini, Dumnezeu a înnoit
legământul Său cu poporul, prin intermediul lui Moise. Dumnezeu le-a promis că
vor vedea minuni cum nu au mai fost şi că vor vedea lucrarea Domnului, dar le-a
şi poruncit să nu facă alianţă cu popoarele ţării în care vor intra.
Mai
mult decât atât, evreii trebuiau să distrugă altarele idolatre, stâlpii
idolatri şi orice loc de venerare a idolilor, fiindu-le interzisă venerarea
acestor zeităţi locale. Dumnezeu îşi însoţeşte porunca cu un Nume care îi arată
caracterul: El Qanna[29],
Dumnezeul gelos. Dar gelozia lui Dumnezeu este manifestarea iubirii sfinte a
lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Dumnezeu este un suveran atotputernic,
stăpânul poporului Său, care poartă de grijă poporului Său, îl călăuzeşte, îl
vindecă, îl sfinţeşte şi vrea să aibă comuniune cu el.
Cuvintele
din Deuteronom 4:24 sună ca o avertizare referitoare la gelozia divină: „Domnul
Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos“. Aşa cum nu ne putem
juca cu focul obişnuit, tot aşa nu ne putem juca cu focul geloziei divine.
Iubirea lui Dumnezeu este ca un foc care mistuie orice infidelitate. Gelozia Sa
nu este destinată să stârnească teroare, ci să îndrume omul spre relaţia de
iubire faţă de Dumnezeu, în sfinţenie.
O
bună modalitate de a ne delimita de orice sursă de infidelitate este nimicirea
ei sau, dacă nu se poate, atunci participarea la sfinţenia lui Dumnezeu, care
ne va da puterea să ne separăm de păcat, de idolatrie şi să ne dedicăm lui
Dumnezeu, în iubire şi sfinţenie.
10. Domnul Păcii
Poporul evreu era terorizat de madianiţi[30],
ca pedeapsă divină, dar la un moment dat Dumnezeu intervine totuşi, pentru a-Şi
elibera poporul de această teroare. El alege pe Ghedeon ca instrument al
eliberării şi îl cercetează, revelându-i ce lucrare mare va avea de împlinit
pentru popor şi pentru Dumnezeu.
Ghedeon,
speriat de vizita divină, este convins că va muri fiindcă a văzut pe îngerul
Domnului, însă Domnul îi spune: „Fii pe pace, nu te teme, căci nu vei muri“.
Aceste cuvinte ieşite din gura Domnului îl marchează atât de profund pe
Ghedeon, încât construieşte un altar în acel loc şi îi pune numele Yahweh
Shalom, Domnul păcii.
Dacă
Moise a construit un altar căruia i-a pus numele Yahweh Nissi, iată că Ghedeon
pune un alt nume altarului construit de el, şi pe bună dreptate. Construirea
altarului, ca gest simbolic, dovedeşte supunerea lui Ghedeon faţă de Dumnezeu,
atitudinea sa de închinare şi de cinstire a Lui, dar are şi rolul de a comemora
întâlnirea dintre Dumnezeu şi om. Cuvintele Domnului aducătoare de pace
lăuntrică lui Ghedeon au însoţit mesajul de pace pentru poporul Israel, pace
care urma să vină în urma eliberării de teroarea madianită.
Acelaşi
lucru putem să-l vedem şi astăzi atât în viaţa noastră, cât şi în viaţa celor
din jurul nostru. Se spune că una dintre problemele fundamentale ale omenirii
este alienarea, adică înstrăinarea, unii merg până acolo încât definesc păcatul
ca alienare şi în consecinţă definesc salvarea (mântuirea) ca îndepărtarea
alienării, adică împăcarea cu sinele şi cu semenii; noi trebuie să arătăm că
alienarea este doar un rezultat al păcatului şi nu păcatul în sine. Şi o dată
ce afirmăm acest lucru, putem arăta în continuare că Dumnezeu este Acela care
aduce pacea, atât în relaţia omului cu Dumnezeu, cât şi în relaţia omului cu
sinele, cu semenii şi cu natura înconjurătoare. Numai Dumnezeu poate rezolva
problema alienării noastre.
Cuvintele
lui Ghedeon sunt adevărate, Dumnezeu doreşte pacea, deşi El este şi un foc
mistuitor: acţiunile Sale prin care Se revelează pe Sine oamenilor, prin care
îşi transmite sfinţenia oamenilor, prin care le arată iubire şi purtare de
grijă, prin care îi călăuzeşte şi îi vindecă, sunt menite să restabilească
pacea, cea dintre Dumnezeu şi om şi cea dintre oameni. Numai Yahweh Shalom,
Domnul păcii, poate face acest lucru.
10. Domnul Oștirilor
Yahweh Sabaoth Groaza Necredincioșilor
„
Se pare că aceeași credință în prezența
lui Iahve, prin chivotul sfânt o împărtășeau și unele popoare străine de
Israel, cum ar fi fost, spre exemplu, locuitorii cetății Betșemeș” [31].
Nu trebuie făcută o confuzie, prezența chivotului era doar un semne vizibil
pentru păgâni, în realitate nu obiectul în sine era moartea păgânilor, ci
prezență lui Dumnezeu care se revărsa asupra poporului și a chivotului implicit
( I Samuel 4,3-8).
Serviciul profetic începe o dată cu
Samuel şi continuă până la captivitatea babiloniană. Samuel este un om deosebit
şi un profet deosebit, în momentul în care îl unge rege pe Saul, Samuel
rosteşte o profeţie, în care lui Saul i se deschide o perspectivă deosebită,
dar acesta se poartă atât de rău, încât Dumnezeu ajunge să regrete că l-a
încoronat. O altă profeţie ce va marca viaţa lui Saul (care nu a fost prea
lungă de la acest moment încolo), vine tot prin Samuel şi conţine porunca lui
Dumnezeu de a nimici pe amaleciţi şi toate posesiunile lor. în acest mesaj,
Dumnezeu Se numeşte pe Sine Yahweh Sabaoth (evr. Ţăbaoth), Domnul oştirilor (1
Samuel 15:2).
Există
trei sugestii referitoare la înţelesul expresiei Domnul oştirilor: se referă la
forţele pământeşti ale armatelor israelite, se referă la oştirile cereşti ale
astrelor sau se referă la oştile îngereşti din cer. În cazul de faţă putem
afirma fără rezerve că Dumnezeu lasă să se înţeleagă faptul că El este
comandantul suprem al israeliţilor, dar Numele Său implică şi celelalte două
aspecte menţionate mai sus. Iudaismul ajunge să conceapă treptat un Dumnezeu
care nu stă nicăieri, ci merge mereu în fruntea poporului Său, participă la
toate evenimentele sale istorice; deci un Dumnezeu temporal, istoric, care nu
locuieşte într-o lume „de dincolo“, ci îşi conduce poporul spre epoca
mesianică. Această imagine a lui Dumnezeu nu descrie doar pe Yahweh Nissi, ci
şi pe Yahweh Sabaoth, Domnul oştirilor, comandantul suprem care îşi conduce
poporul la luptă, şi primul care trebuie să execute ordinele Sale este regele
Israelului.
A
doua parte a Psalmului 46 pune în antiteză regatele pământeşti şi suveranitatea
lui Dumnezeu, iar în versetele 7 şi 11 citim despre Yahweh Sabaoth, Domnul
oştirilor, care este Cel care îşi păzeşte poporul, care instaurează pacea (doar
El este şi Yahweh Shalom!) şi care îşi exercită Dumnezeirea pe faţa întregului
pământ. Această suveranitate a Sa absolută este proclamată şi de serafimii care
îl înconjoară şi strigă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot
pământul este plin de mărirea Lui!“, (Is cap 6) ceea ce ne face să înţelegem că
Dumnezeu este şi comandantul suprem al oştilor de îngeri, precum şi
conducătorul suprem al universului.
În
profeţia adresată Asiriei, Dumnezeu Se declară Yahweh Sabaoth, Domnul
oştirilor, care Se va război cu asirienii şi îşi va elibera poporul. Nimeni nu
I se poate împotrivi şi nimeni nu-I poate zădărnici planurile. Pe cât este de
adevărat că Dumnezeu doreşte pacea, pe atât este de adevărat că El nu tolerează
nici idolatria şi nici răzvrătirea, ci ia atitudine - şi aceasta cu atât mai
mult când aceste lucruri îi apasă poporul şi copiii iubiţi ai poporului Său.
Acestui
Dumnezeu ne închinăm noi, pe El îl proclamăm şi sub conducerea Sa suverană ne
luptăm pentru gloria Sa, iar El Se aruncă în luptă şi ne aduce victoria şi
izbăvirea.
După analiza efetuată, observăm că Dumnezeu
are multe nume și totuși noi nu-i știm Numele. Prin felul Lui de a fi, știm
oarecum ce este și ce dorește de la noi. Știm că este iubitor, drept, Sfânt și
nu îi plac păgânii care se închină la statui moarte sau la diavoli. Totodată am
observat că lucrarea Sa se revarsă peste oameni prin pronia Sa cum o numesc
Sfinții Părinți, dar dacă nu îi implinim poruncile își întoarce fața de la noi
după cum ne mărturisește psalmistul și ajungem batjocora păgânilor sau a
necredincioșilor. Așadar să luăm aminte și să învățăm din greșelile popoarelor,
decât să repetăm și noi aceleași greșeli care vor avea efect de bumerang asupra
noastra îndoit. Desigur, mai sunt și alte nume care le găsim în Vechiul
Testament dar nu le-am amintit aici pentru a nu enumera în mod exaustiv.
[1] Pr.Prof Dr. Petre Semen, Arheologie
Biblică în Actualitate, editura Trinitas, Iași, 2008, p. 163
[2] Philip Gardiner, Chivotul,
Giulgiul și Fecioara Maria, Editura Nemira, București, 2009, p.95
[3] Pr.Prof Dr. Petre Semen, op cit;...
p. 163
[5] Pennick, N., Sacred Geometry,
Chievely, Capall Bann, 1994, p.65
[7] Philip Gardiner, op cit;...
p.95
[8] Ibidem, p.95
[9] Wise, Michael, Abegg, Martin și Cook, Edward, The Dead Sea Scrolls, Londra, HarperCollins, 1999, p.183
[10] Ibidem, p.189
[11] Cabaliștii și evreii au acest crez, Sfântul Iustin Martirul și
Filosoful în dialogul cu iudeul Trofin amintește de această teorie, pe care o
combate amintind că Dumnezeu este Creatorul și nu era cazul să stea la sfat cu
îngerii Săi.
[12] Vladimir Petercă, De la Abraham la Iosua, Institutul Teologic
Romano-Catolic București, 1996, p.96
[13] Zollschan, G.K, Schumaker, J.F și Walsh, G.F., Exploring the
Paranormal, Londra, Prism Unity, 1989, p.255
[14] Vladimir Petercă, op cit;.. p.96
[15] Sfântul Ioan Damascchin, în lucrarea sa Dogmatica, dezvoltă și explică pe larg imuabilitatea și
atemporalitatea lui Dumnezeu
[16] Carr-Gomm, Sarah, Dictionary of
Symbols in Art, Londra, Duncan Baird Publishers, 1995, p.111
[17] Ibidem, p.113
[18] Die Laden Jahwes in
Geschichtserzahung, Sage und Lieb, în
<<Das Altertum>> 14 (1968), p.p 125-131
[19] Milgrom, Jacob, The JPS Torah
Commentary: Numbers, New York, Jewish Publication, 1990, p.27
[20] Ibidem, p.33
[21] HERRMANN, S., Der Name Ihwh3 in
den Inschriften von Soleb, Ierusalem, 1967 (în <<Fourth World Congress of Jewish
Studies>>), p. 196
[22] Pentru că Dumnezeu este aspațial și necircumscris
[23] Freedman, D.N., The Original Name of Jacob, <<Israel Exploration
Journal>> 13, 1963, p. 127
[24] Ibidem, p.127
[25] JHONSON, A.R., The Cultic Prophet, <<Ancient Israel>> 2,
1962, p.36
[26] Ibidem, p. 38
[27] Philip Gardiner, Chivotul,
Giulgiul și Fecioara Maria, Editura Nemira, București, 2009, p.209
[28] Pr.Prof Dr. Petre Semen, Arheologie
Biblică în Actualitate, editura Trinitas, Iași, 2008, p. 163
[29] STAMM, I.I., Der Dekalog im
Lichte der neueren Forschung, Bern-Stuttgart, 1962, p.18
[30] ZYL, A.H. van, The Moabites, Lieden, 1960, p. 157
[31] Pr.Prof Dr. Petre Semen, op cit;...
p. 164
