I.
Smerenia „virtutea între virtuți”
... Duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. (Ps
50; 18). Acestea sunt cuvintele psalmistului David, „protopărintele” lui
Hristos de pe pământ. Smerenia este quintesența virtuților, călăuza cuvioșilor
și lumina sfinților. Fără această virtute nu ne putem mântui, ba mai mult nu
suntem plăcuți în fața lui Dumnezeu, chiar urâcioși, pentru că antipodul
smereniei este mândria, păcatul primordial al lui Lucifer care a căzut din
crugul cerului din slava sa. Tot din mândrie are sorgintea și neascultarea lui
Adam, care aidoma lui Lucifer a căzut din slava sa paradisiacă în păcat,
implicit moartea astfel desfigurând chipul lui Dumnezeu din el.
Smerenia este un cuvânt cu greutate și are multe înțelesuri, Hristos a
dus smerenia Sa până la paroxism, prin chenoza, dar rodul acestei deșărtări de
slavă este îndumnezeirea firii umane. Astfel prin iconomia și iubirea Tatălui,
ceea ce a stricat Adam cel vechi, a reparat Adam cel Nou. Desigur, pentru unii
este nebunie smerenia și crucea lui Hristos, după cum ne relatează Apostolul,
dar pentru cei care sunt mlădițe a lui Hristos, lumea aceasta prea mundană,
dedată concupiscenței și avuției de multe este ruinătoare și aducătoare de
moarte sufletească, Suflete Moarte cum spunea marele scriitor rus Gogol.
Răsplata celor smeriți este moștenirea Împărăției Cerurilor „Fericiți
cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor” (Mt 5; 3). Observăm că
este o răsplată extraordinară, veșnică, Împărăția cea neînserată nemâncată de
molii, neroasă de carii și nefurată de furi. Totodată, între acest „nou”
decalog pozitiv, smerenia are întâietate și Mântuitorul ne informează asupra
răsplății, lucru nemaiîntâlnit până acum. De fapt este un preambul mult
așteptat de omenire, pentru că până la venirea Sa, nimeni nu gustase din
Împărăția celestă, excepție făcând Enoh și Ilie, oameni iubiți de Dumnezeu în
mod deosebit. Într-un cuvânt omul smerit tinde spre sfințenie și atrage multe
virtuți asupra sa și capătă iertare de la Hristos, asemenea femeii păcătoase.
II.
Semantica cuvântului Smerenie
și opinia Sfinților Părinți
Cuvântul smerenie provine din
slavă de la „sumerjenije” și are un
înțeles laic, unul bisericesc și unul duhovnicesc pe care Sfinții Părinți îl
definesc în mod deosebit.
Pentru literatura laică, smerenia
echivalează cu = atitudine umilă, supusă, modestă (dex 2009); bună- cuviință
(dex- 1998); (livr, obsecviozitate 2002 Sinonime); candoare, feciorie,
modestie, inocență (Sinonime 2002).
Explicațiile din
dicționare pot continua, dar nu le voi aminti în mod exhaustiv deoarece scopul
lucrării nu este semantica și vom reaminti doar câteva explicații a cuvântului
în sens bisericesc ca apoi să trecem la câteva explicații ale Sfinților care au practicat smerenia în
sens desăvârșit.
În literatura bisericească, sensul
smereniei are spectrul mai larg și definește smerenea ca fiind = umilință
(Scriban 1939); supunere în fața lui Dumnezeu, cumpătare (DLRCR 1957);
cuvioșie, pietate, evlavie, pioșie, cucernicie (Nodex 2002).
Observăm că între
sensul laic și cel bisericesc sunt asemănări dar și diferențe. În cazul laic,
smerenia este amintită ca atitudine supusă, dar care poate fi impusă prin
frică, prestanță sau alte motive (desigur, nu este exclus felul omului de a fi
smerit). În sensul bisericesc este amintit Dumnezeu, supunere în fața lui
Dumnezeu și i se dă și sensul de cuvioșenie, pentru că pe bună dreptate,
cuvioșii sunt înarmați cu Crucea și smerenia. Anecdotic vorbind, în limba
românâ, ar fi pleonasm să zicem „Cuvios Macarie cel Smerit” pentru că Cuviosul
trebuie să fie smerit iar dacă nu este smerit nu e cuvios.
1.
Smerenia la Sfinții Părinți
Sfântul Nil Ascetul, definește
smerenea ca fiind supunerea înaintea voii lui Dumnezeu[1].
Totuși împarte și Sfântul smerenia în două categorii, în fază incipientă
și asceza în smerenie[2].
În faza incipientă Sfântul Nil spune despre „adevăratul monah și
adevăratul crestin, în modul cel mai firesc, se socotește pe sine gunoiul tuturor. Se pune pe sine mai jos decât
toți, decât toată zidirea”[3].
Desigur, un om mândru citind acestea, spune în sinea sa, ceea ce zicea
Apostolul Neamurilor, că pentru păgâni, Crucea lui Hristos este nebunie curată
și nici nu ar vrea să cugete la așa ceva („gunoiul tuturor”)...
2.
Smerenia, Darul Duhului Sfânt
„Dacă petreci pururea în inima ta cu
cuget smerit, cu pomenirea morții, cu învinuirea de sine, cu împotrivire de
sine, cu împotrivire și chemarea lui Iisus Hristos și umblii cu luare aminte în
fiecare zi cu aceste arme, pe calea strâmtă, dar aducătoare de bucurie și
desfătare a minții, vei ajunge la sfintele vedenii (contemplații) ale
Sfințiilor și ți se vor lumina taine adânci de către Hristos, „în care sunt
ascunse comorile înțelepciunii și ale cunoștinței” și în care locuiește toată
plinătatea Dumnezeirii trupești. Căci vei simți lângă Iisus că Duhul Sfânt
saltă în sufletul tău...”[4]
Așa îl sfătuia Isihie Sinaitul pe
ucenicul său Teodul Scurt să petrecă vremea, confirmându-i că dacă va avea
cugetul smerit sau va fi smerit cu duhul, va avea parte de „vederea lui
Dumnezeu” același fapt afirmat și de Nil Ascetul în asceza în smerenie „Ce este
mai presus decât a vorbi cu Dumnezeu și a fi răpit la împreuna-petrecere cu
El?”[5].
Ca o concluzie, Sfinții Părinți prin viața și experiențele lor duhovnicești,
confirmă ceea ce a zis Adevărul în fericiri Mt (5;3) iar un alt Sfânt Părinte
întărește si completează spunând că prin smerenia trupească primim de la
Dumnezeu darul lacrimilor[6]
.
III.
Smerenia în Epistolele
Sobornicești
În epistolele sobornicești cuvântul
smerenie îl întâlnim de șapte ori, număr mistic care simbolizează darurile
Sfântului Duh.
În epistola lui Iacov, în capitolul I găsim la versetele nouă și zece cuvintele smerit și smerenie într-un context
foarte interesant, paradoxal chiar. „Iar
fratele cel smerit să se laude întru înălțimea sa,” Iacov (1;9). Realmente
este o antinomie această sintagmă, (cel
smerit să se laude întru înălțimea sa); după cum am observat, smeritul este
cuvios, nu se laudă, este pios, umil și supus. Aici textul, are un sens tropologic,
pentru că la versetul opt, este vorba despre „Bărbatul îndoielnic care este nestatornic în căile sale” (Iacov
1;8), pentru că spre deosebire de cel smerit, mediocritatea îl reprezintă.
Desigur cel smerit nu se va lăuda pentru avuțiile sau virtuțile sale, dar duhul
său se va bucura, pentru că smerenia îl înalță la cele mai de sus,
(contemplația).
Omul smerit fiind om al virtuții, întotdeauna va grăi cele ale lui
Dumnezeu și va umbla în căile sale, astfel părând o laudă în ceea ce face,
lucru apreciat de ceilalți dar totodată invidiat de păcătoși. Pentru ei pare a
fi o laudă virtutea, care se observă la omul smerit, pe când smeritul face ceea
ce trebuie să facă creștinul fără a căuta lauda. „Pentru că știm că cel ce se
va smeri se va înălță”. De aceea imediat apostolul aduce aminte de bogăție și
anticipează monahismul de peste veacuri despre care avea să scrie Sfântul Ioan
Hristostom ( +407) „... să mergem iar în cetatea virtuții, la corturile sfinților monahi,
adică în munți și în vâlcele? Acolo vom vedea această înălțime a smerenie.
Acolo vom vedea cum se smeresc și în ce privește îmbrăcămintea și în ce
privește locuința și în ce privește slugile, oameni care străluceau în lume
prin slujbele lor înalte, oameni care sclipea prin luxul și bogăția lor. Prin tot
ce fac și-i înconjoară scriu smerenia lor ca si cum ar scri-o cu litere”[7].
Glasul smereniei este fapta în duhul umilit care o laudă Dumnezeu în taină.
„Iar
fratele smerit să se laude întru înălțimea sa, Și cel bogat întru smerenia sa,
pentru că va trece ca floarea ierbii” (Iacov 1; 9-10).
Bogatul lacom Lc (12;18), din pilda
Mântuitorului, este exemplul bogatului din toate timpurile, aievea celui din
Pilda cu săracul Lazăr si aidoma tânărului bogat care nu a vrut să-și vândă
averea și să-i urmeze lui Hristos.
Sfântul Apostol Iacov, adnotează că ispitele sunt folositoare, iar
avuțiile sunt trecătoare, de aceea Marele Ierarh Vasile, care și el a fost
bogat, a dăruit toată averea sa
săracilor construind spitale si școli spre folosul omenerii și slava lui
Dumnezeu. Ierarhul filantrop, scrie si vorbește din propria experiență amintind
oamenilor că „suntem ispitiți în două chipuri: sau prin necazurile care
încearcă inimile noastre, ca pe aur în cuptor, vădind prin răbdarea în
suferințe, tăria inimilor noastre, sau adeseori chiar prin buna starea
matereailă, care pentru mulți este o astfel o încercare a tăriei inimilor noastre.
Că-i la fel de greu să-ți păstrezi sufletul neînfrânat, când ești în necazuri,
ca și să nu te mândrești, umilind pe alții, când ești bogat și ai de toate”[8].
Revenind la textul sobornicesc, observăm
că bogăția este o ispită foarte mare și adesea ne transformă în tirani sau
despoți, dornici de mai mult, formându-ne o pâclă pe ochi, crezându-ne
nemuritori, puternici, astfel uitând de Dumnezeu. De aceea bogatul trebuie să
se smerească, și să aibă un memento permanent că toate sunt ale lui Dumnezeu
iar el țărână este si un administrator temporar.
1.
Smerenia coboară Harul peste
noi
Inspirat de Duhul Sfânt, Sf. Ap. Iacov, aduce aminte de cuvintele
Psalmistului și de sălășuirea Paracletului în noi „...<<Duhul care
sălășuiește în noi ne poftește la zavistie>>? Nu, ci ne umple har. Pentru
aceea zice : Dumnezeu celor mândrii le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă
har”. Iacov (4;6)
Din text reiese foarte frumos și reiterează nenumăratele exemple din
Sfânta Scriptură, împotrivirea lui Dumnezeu celor mândrii. Mai mult, ca o dublă
pedeapsă, Duhul Sfât pleacă de la ei și li se împietrește inima asemenea lui
Faraon, Nabucodonosor, Irod, fariseilor și mulți alții care nu au vrut să
înțeleagă că sunt asemena lui Lucifer.
Bineînțeles apare întrebarea, de ce Dumnezeu le stă împotriva celor
mândrii? Răspunsul este foarte simplu și de la sine înțeles. Cu toții știm că
suntem creați de Sfânta Treime, am venit goi pe această lume și plecăm la fel
din punct de vedere material iar spiritual doar cu faptele noastre. Ce îi al
nostru sau ce putem crea noi din nimic ? Marea, munții, aurul și argintul le-am
găsit aici, animalele și toate bogățiile pământului sunt dăruite spre o
administrare temporară, fapt ce pe oameni îi face să uite că nu sunt a lor și
folosesc sintagme de genul „pământul meu, grădinile mele s.a.m.d” astfel
mândrindu-se cu ce nu-i al lor și totodată subjugând pe fratele lor pe care îl
vede. De aceea Dumnezeu le stă împotrivă, pentru că acești călători prin lume,
uită de Creator și își fac proprii dumnezei și îi slujesc satanei, tatăl
mândriei.
„Smeriți-vă înaintea Domnului și el
vă va înălța” Iacov (4;10). Smeritul Iov, nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu
când i s-au luat toate și Dumnezeu l-a răsplătit înzecit. Pentru că știm foarte
bine că sfinții lui Dumnezeu toți au fost smeriți și au primit darurile Sale și
în această lume ( facere de minuni, văzători cu duhul, taumaturgia) iar
înălțarea finală a fost tragerea sufletului către Dumnezu spre a se odihni
întru El.
2.
Smerenia în Epistola
sobornicească a Sf Ap. Petru
„ În sfârșit, fiți toți într-un gând, împreună pătimitori, iubitori de
frați, milostivi, smeriți” (I Pt 3;8). Sfântul Apostol Petru în epistola sa, în
faza recipientă a Bisericii lui Hristos, reiterează cuvintele psalmistului
David „Fericit cel ce caută la sărac și la sărman; în ziua cea rea îl va izbăvi
pe el Domnul”. (Ps 40;1) și totodată reamintește porunca Mântuitorului de a ne
iubi unul pe altul indiferent de împrejurări „Poruncă nouă dau vouă: Să vă
iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul
pe altul” In (13;34).
Conjuctura și adnotarea Sfântului Apostol Petru, este una în care evreii
erau încă erau sub tutela Imperiului Roman și îi urau pe asupritori dar și
mentalitatea încă era mozaică condusă de legea Talionului, de aceea Apostolul îi
indeamnă „ Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă,
binecuvântați, căci spre aceasta ați fost chemați, ca să moșteniți
binecuvântarea” (I Pt 3;9). Aparent versetul se termină cu echivoc punând
smerenia pe ultimul loc, dar analizând în detaliu vom observa că de fapt toate
criteriile și sugestiile propuse de dumnezeiescul Apostol sunt întărite de
smerenie, adică toate câte vor face să fie întru smerenie și nu cu forță sau
din porunca Mântuitorului.
Un Sfânt Părinte care a trait în Țara
Noastră, îl sfătuia pe ucenicul său Neagoe Basarba „ Nimic nu este omul singur,
fără numai slăbiciune, praf și cenușă. Fii treaz în toată vremea, căci așa cum
mănâncă rugina pe fier, așa mănâncă și pe om slava lumească, dacă i se lipește
omului inima de ea”[9] .
Observăm că în conștiința celor înduhovniciți, nimicnicia omului este pe primul
loc, de aceea este bine să ne iubim unul pe altul și să ne ajutăm între noi,
fără a ne mândri indifernet de rang, pentru că toate acestea sunt umbră și fum
și degrab trecătoare.
Desigur această monadă a împreunei-pătimiri, simbolizează și Biserica
lui Hristos și sângele Martirilor care și-au dat viața în mod smerit cum avea
să o facă Sfântul Ștefan. Cei ce se iubesc într-o comunitate suferința unuia
este a tuturor și de asemenea bucuria este împărtășită și celorlalți. Unde este
smerenie nu are loc inviadia și diavolul nu are ce căuta acolo.
I.
Proorociile Sfântului Apostol Petru
„Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt
împreună-preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriți turma lui
Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună,
după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste; Nu ca și cum ați fi
stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.” (IPt 5; 1-3).
Deși despre smerenie este amintit
ulterior în epistolă, am insistat asupra acestui preambul al epistolei pentru
a-i aminti tânărului teolog despre calitățile și cugetul pe care trebuie să-l
aibă preotul. Sfântul Apostol se semerește și folosește sintagma
„împreună-preot” (legat și unit), smerit fiind, deși ar fi putut spune pe bună
dreptate, Mare Apostol, sau Episcop care hirotonește preoți, „cap” sau direct
urmaș a lui Hristos. Partea interesantă, proorocia pe care o face este „nu
pentru câștig urât”, el a știut că preotul va fi slăvit împreună cu Biserica și
„lupii în pei de oaie vor profita”; noi nu trebuie să ne smintim de acești
luipi malefici pentru că au existat în toate timpurile. Ne putem aminti de
Teofil al Alexandrie supranumit „Faraonul”, de Arie, de mulți Patriarhi de
Constantinopol care pentru sume de bani dădeau firmane pentru văcăritul de vară
și iarnă ș.a.m.d[10].
„Tot așa și voi, fiilor duhovnicesti, , supuneți-vă, preoților; și toți,
unii față de alții, îmbrăcați-vă, întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Deci smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă
înalțe la timpul cuvenit” (I Pt 5;5-6).
Obsevăm aici, două sugestii, o
supunere în sens smerit preoților, care de fapt este spre binele
credincioșilor, spre a fi călăuziți pe potecile duhovnicești și mântuitoare și
unii față de alții petru pacea și comuniunea între oameni. Desigur Apostolii
sunt în acealași asentiment și amintesc că „Dumnezeu celor mândrii le stă
împotrivă”, pentru că același Duh Sfânt a grăit prin gura lor. Iar în
încheiere, dumnezeiescul Apostol, după o îndelungată experiență cu Fiul Lui
Dumnezeu, repetă cuvintele Cuvântului „ ... Fiindcă oricine se înalță pe sine
se va smeri, iar cel ce smerește pe sine se va înălța” Lc (18;14); o proorocie
a Sfinților Cuvioși, care s-au smerit în timpul vieții, deși au fost
desconsiderați de oameni sau au fost Nebuni pentru Hristos, iar la vremea
cuvenită au fost laudați în cer și pe
pământ[11].
Întru final, voi încheia cu
blagoslovitele învățături a binecredinciosului voievod Neagoe, sfat pentru fiul
său și urmașii ce vor veni; „ Pentru aceea prea, preaiubitul meu fiu Theodosie,
sau oricare altul pe care-l va alege Dumnezeu și-l va pune să fie păstor turmei
Sale, să fiți blânzi spre turma lui Hristos și cu multă frică și cu smerenie să
o pașteți, ca să aveți cu ce vă artă înainte
Domnului nostru Iisus Hristos, cum și David împăratul și prorocul fu
blând și smerit și plăcut lui Dumnezeu[12].
II.
Chenoza lui Hristos, Smerenia
desăvârșită
Care om, teolog sau laic nu se miră de
marea Taină a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu prea iubit? Hristos Logosul lui
Dumnezeu, din slava Sa, lasă cele nouzeci și nouă de oi[13]
și se deșartă din iubire pentru noi păcătoșii pentru a ne face frați ai Lui și
fii ai Tatălui. „ Și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viață de veci,
care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și
vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu
Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I In 2;2-3).
Smerenia lui Hristos a fost dusă la
paroxism, exemplul suprem de smerenie, se coboară din cer și se întrupează din
Fecioara Maria zămislit fiind de Duhul Sfânt, în peșteră, într-un oraș mic,
neînsemnat pentr mulți numit Betleem ca apoi să fie supus exilului în Egipt și
amenințat cu moartea de un nebun numit Irod. Își petrece copilăria ca un simplu
copil ajutându-l pe bătrânul Iosif la atelierul de tâmplărie. Desigur, putea să
se nască în palat, doar este Împăratul împăraților și Arhiereu, dar smerindu-se
a lucrat cu prea sfintele Sale mâini lemnul. Casă să-și plece capul nu a avut,
haine doar pentru a-Și acoperi Trupul iar mijloace locomotorii nici atât. După
tot binele făcut omenirii, vindecări, învieri din morți, binecuvântări și
iertări, totuși omul îndemnat de satan și cugetul rău îl țintuiește pe Cruce,
bătându-L și scuipându-L ca pe un tâlhar iar Hristos, le primește pe toate,
iertând pe arhietip zicând : „Iartă-i Părinte că nu știu ce fac”. După toate
acestea Hristos ne oferă cel mai mare odor, neprețuit, Mântuirea și multe alte
daruri de neprețuit de la Duhul Sfânt. Euharistia, Preoția, Botezul și
celelalte taine pentr a pregusta Împărăția cerurilor încă de pe această lume.
Din Dumnezeul Cel nevăzut s-a făcut Icoană nouă pentru a ne desfăta ochii
lumești, pentru a putea vedea Slava lui Dumnezeu cu ochii carnali și avea viață
veșnică după cum a ne-a lăsat scris Apostolul Iubirii. În concluzie, trebuie
să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască acest dar al smereniei și să nu ne stea
împotrivă, să ne amintim de această virtute pentru că toate sunt deșertăciuni
și nimic nu putem face fără Dumnezeu. Să ne amintim în permanență de patimile
lui Hristos și de viețile Sfinților care au imitat după putință pe Hristos iar
acum se împărtășesc de vederea feței
Sale și bucuriile Raiului. Să ne smerim noi ca să nu ne smerească Dumnezeu și
de vom dobândi această virtute sigur vor veni și multe altele spre slava lui
Dumnezeu, Amin !
[1] Evsevios Vittis, Despre
Rugăciune, Tâlcuire la Sfântul Nil,
Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009, p. 71
[2] Ibidem, p. 99
[3] Ibidem, p.71
[4] Pr.Prof.Dr Dumitru Stăniloae,
Filocalia Sfintelor Nevoințe ale
Desăvârșirii 4, Ediția a II-a,
Editura Harisma București 1994, p. 64
[5] Evsevios Vittis, op cit.., p. 100
[6] Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul - prototipuri ale vieții isihaste și alte
scrieri duhovnicesti, Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu 2005, p.374
[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii
la Matei, în Părinți și Scriitori Bisericești 23, Editura Institutului
Biblic si de Misiune, al Bisericii ortodoxe Române, București – 1994, p. 825
[8] Sfântl Vasile cel Mare, Omilii
și cuvântări , în Părinți și Scriitori Bisericești 17, Editura Institutului
Biblic si de Misiune, al Bisericii ortodoxe Române, București – 1986, p. 399
[9] Măria Sa Neagoe Basarab,
Însemnările Monahiei Platonia, Doamna Despina a Țării Românești, Editura Bonifaciu, 2012, Despre
Smerenie, p. 52 (Este vorba despre
Patriarhul Nifon).
[10] Vezi Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Pacurariu și pr. Vicovan Ion, Iacob Putneanu și Vasile Lupu
[11] Sinaxar, Octobrie Viața Sf Andrei cel Nebun pentru Hristos.
[12] Însemnările Monahiei Platonia, Doamna Despina a Țării Românești, op cit;... p. 305
[13] Îngerii din ceruri, Sfântul Ioan Scăraru adnotează că îngerii sunt
cele nouzeci și nouă de oi iar omul oamenii oaia cea pirdută. De aici deduce și
numărul impresionant și neștiut al cetelor îngerești.
