Proverbul românesc pe care l-am auzit
de la părinți și bunici în anii copilăriei „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i
face” pare a se fi inspirat din cuvintele Mântuitorului. Deși textul pericopei
este destul de scurt, învățaura este de o profunzime de neegalat și trebuie
urmărit textul până la capăt pentru a nu trage concluzii pripite. Revenind la
proverbul românesc, știm că mesajul pe care îl transmite se referă la faptul de
a nu face rău cuiva, pentru că nici nouă nu ne-ar plăcea să ni se întâmple acel
lucru. Totuși există o problemă, ce îi bine pentru mine, poate fi rău pentru
altul și invers. Mai știm că binele poate fi făcut superficial, din obligație
sau de „ochii lumii” asfel ajungându-se la cuvintele psalmistului „Ce-i ce grăiesc pace către aproapele lor,
dar cele rele sunt în inimile lor. Dă-le lor după faptele lor și după
vicleșugul gândurilor lor. După lucrul mâinilor lor, dă-le lor ; răsplăteștei-i
după faptele lor; Că nu au înțeles lucrurile Domnului și faptele mâinilor Lui;
îi vei dărâma și nu-i vei zidi” (Ps 27; 5-7). Faptele către oameni, trebuie
făcute din inimă, cu gândul la Dumnezeu, sorgintea Binelui, pentru că astfel
Domnul ne știe inima și ne ajută să înfăptuim acel gând. Așa se explică, că nu
întotdeauna ce ne pune noi în minte, nu se împlinește, deși aparent este gândul
cel bun. Ceea ce le facem oamenilor, trebuie să fie totdeauna cu binecuvântare
asupra lor și să avem în gând, faptele Sfinților Părinți, care însemnau cu
semnul Sfintei Cruci, orice gând și orice faptă.
Făcând binele condiționat sau din interes, Hristos ne aseamănă cu
păcatoși și păgânii și ne avertizează că nu vom avea nici o satisfacție
sufletească. Dispare satisfacția, pentru că dacă ne vom pune în gând de la
început, „Îl ajut, ca pe viitor să mă ajute si el” sau să rămână dator pentru
a-i reaminti, poate suntem mai vicleni decât păgânii și totodată egoiști,
deaoarece acest „ajutor/bine” este spre profitul nostru.
„Și
dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea ? Căci și păcătoșii
iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” Lc (VI;32).
Fundamentul creștinătății este
iubirea, tot Noul Testament constă în cele două porunci „Iubește pe Domnul
Dumnezeul tău din tot cugetul tău și din toată inima ta iar doua poruncă care
este pe aceeași treaptă cu prima, ... iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”.
Dumnezeu este iubire și s-a pogorât pentru noi lăsând cele nouzeci și nouă de
oi ( Îngerii) și a venit să-și verse propriul Sânge, pentru oaia cea pierdută
(omul). Nu avem răsplată dacă ne iubim doar prietenii sau familia sau pe cei de
un neam cu noi ! Pentru că Sf Ev. Ioan spune : „ Cum putem zice ca-L iubim pe
Dumnezeu pe care nu-L vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele pe care-l vedem”, iar
aproapele știm cu toții cine este din Pericopa Bunului Samaritean. Fericitul
Augustin (+431) a cugetat inspirat de Duhul Sfânt „ Iubește și fă ce vrei”
pentru că iubind, nu vom mai face rău nicodată aproapelui.
„Și
dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire
puteți avea ? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească
înapoi întocmai”. Lc (VI;34). Analizând acest verset, mulți am spune că mai
bine nu împrumut decât să dau fără să nădăjduiesc că am să primesc înapoi. Dar
dacă ne vom aduce aminte de pilda datornicilor, vom vedea că Stăpânul iartă
slugilor datoria, iar cel care este iertat de mai mult, mai mult va iubi.
Textul se referă la împrumutul necondiționat, pe cei care au nevoie și sunt în
necaz sau le lipsește cele de trai, nu ne îndeamnă Hristos la împrumutul risipitor,
către cei leneși sau către cei viciați pentru nevoi de a-și satisface plăcerile
mundane.
„Că
iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să
nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fiii Celui Preaînalt,
că el este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi precum și Tată
vostru este milostiv” (Lc VI; 35-36).
În Vechiul Testament când Logosul
grăia prin gura proorocilor insuflați de Duhul Sfânt, Dumnezeu a zis consecința
milostivirii cu mulți ani înainte de a se releva prin David „Fericit cel care caută la sărac și la sărman;
în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Dpmnul” Ps (40;1). Dacă vom iubi
vrăjmașul, vom fi asemenea lui David cu regele Saul și vom aprinde cărbuni pe
cap vrăjmașului, iar Dumnezeu văzând dragostea noastră către aproapele va
trimite Duhul Sfânt peste dușman și îi va muia inima astfel câștigând un suflet
pierdut provocând bucurie mare în Împărăția Cerului. Dând împrumut
necondiționat (după posibilități), vom avea onoarea să fim numiți fii a lui
Dumnezeu și ne vom asemăna cu Dumnezeu, aceasta este asemănarea după care a
fost creat Adam. Vom fi buni asemenea Sfintei Treimi, iar bunătatea înseamnă
viață[1],
pe când făcând răul, devenim fii ai întunericului (lispa binelui), lipsiți de
viață.
„Nu
judecați și nu veți fi judecați ; nu osândiți și nu veți fi osândiți ; iertați
și veți fi iertați” Lc( VI;36). Duhul
lumii din ziua de astăzi este limbuția, bârfa și clevetirea, nu este colț să nu
fie un amic locvaci. Deși cei locvaci nu conștientizează că și ei la rândul lor
vor fi bârfiți de cei asemenea lor și sunt urâciuși în fața Domnului „Bărbatul
limbut nu se va îndrepta pe pământ; pe omul nedrept răutatea îl va duce la
peire” (Ps 139; 11. Să învățăm să iertăm, pentru că numai Dumnezeu poate ierta,
dar fiindcă ne-a asemănat cu El, ne-a dăruit si nouă această capacitate de a
deveni nobil prin această mare virtute.
În final am să termin adnotarea mea asupra pericopei cu versurile din
câtecul artistului nostru român, Adrian Naidin :
Pân’ la Rai e
o cale lungă....
Puțini
oameni știu să ajungă
Foaie verde foi de tei nu-mi lua viața dacă
vrei....
Să mai simt
miros de tei
Pân’ la Rai
i-o cale grea
Puțini
oameni merg pe ea
