A.
Ce o fi fericirea ?
De multe ori stăm și medită, ce este
fericirea ? Mai există fericire ? A fost vreodată fericire pe pământ ? Cine
este cel mai fericit om de pe planetă ? și tot așa „fericirea” naște mii de
întrebări.
Dacă am întreba oamenii de pe pământ, din
diferite țări, continente, diferite pături sociale și culturale, de vârste diferite cu principii sau fără, vom
auzi, milioane de definiții ale fericirii. Mulți dintre oameni cred că bogăția
aduce fericire și de aceea, mulți dintre noi, râvnim la avuție și bani. Nu este
un lucru rău să fii bogat, dar să nu cazi în latura extremă, de a-ți lipi inima
de arginți, pentru că bogăția îi transformă pe unii robi ai banului și nu mai
sunt fericiți cu pretinde săracul invidios. Dacă vom întreba un om bogat dacă
este fericit, vom auzi răspunsuri diferite de genul „sunt fericit, dar sunt
alții și mai bogați” sau „nu sunt chiar așa bogat cum credeți voi, și nici
fericit pentru că nu-mi ajung banii să-mi cumpăr un iacht la care râvnesc de
mult”. Antipodul bogatului, este săracul, care de multe ori îl invidiază pe
bogat, zicând că de-ar avea doar zece procente din averea bogatului, el ar fi
fericit.
Unii oamnei ar răspunde că sunt fericiți,
pentru că au copii, dar și această fericire este efemeră, copiii cresc și pot
crea probleme părinților, astfel făcându-i să uite clipa fericirii și de vremea
când i-au născut; sau unii dintre copii, pot părăsi lumea aceasta înaintea
părinților, întristând astfel familia și iarăși fericirea nașterii de copii,
este dată uitării. Revenind la bogat, cu toții cunoaștem cazuri sau am văzut,
familii sărace cu mulți copii și familii de bogați fără copii, astfel având
fiecare „bogăția” lor, și fericirea pe măsura, pentru că săracul râvnește la
bogăție și cel destoinic, ar da toată averea pentru un singur copil.
Alții sunt „fericiți” pentru că au ce mânca,
bețivul este „fericit” pentru că are ce bea, desfrânatul pentru poftele lui iar
leneșul pentru trândăvia lui, toți laolaltă întrebați, fiecare este fericit în
felul lui.
În realitate,
fericirea este greu de înțeles și are caracter efemer. Un om suferind la pat,
ar fi fericit să poată merge, să se plimbe în natură pe picioarele lui, fără a
fi povară pentru alții. Interesant este, că acest bolnav după vindecarea și
ridicarea din patul său, se bucură o zi sau o lună sau mai mult, dă slavă lui
Dumnezeu, dar intensitatea fericirii scade până la uitare, iar peste ani,
mersul pe propiile picioare devine normalitate sau chiar banilate la unii.
Alții sunt fericiți pentru că și-au cumpărat o
mașină, dar peste un timp se plictisesc de obiect aievea unui copil plictisit
de o jucărie și nu mai sunt fericiți. Tinerii căsătoriți, sunt fericiți pentru
evenimentul binecuvântat din viața lor, dar adesea uită de Taina Cununiei, și
astfel unii săvârșesc adulter, alții divorțează, uitând de fericirea de la nuntă, aducând acuze în față
judecătorului că „i-a mâncat zilele și nu aduce bani acasă”.
Dacă am merge în sfera altor continente,
cu alte mentalități, vom observa că unii sunt fericiți și chiar onorați, ca
mireasa lor să fie „deflorată” de un bătran sau șaman al locului, ceea ce pe
noi europenii nu ne-ar face deloc fericiți. Fericit este africanul că a venit
ploaia și de acum va avea hrana asigurată pentru o perioadă de timp și
nefericit este londonezul pentru că iar plouă cu găleata.
Sunt ferict că am luat „bacul și am intrat
la facultate !”, dar în primul semestru deja am uitat de fericirea mea din vară
și am devenit nefericit pentru că am picat în sesiunea de iarnă la matematică
și nu știu de unde am să scot bani să plătesc restanța. Iar suntem fericiți și
facem banchet că am terminat facultatea, dar peste șase luni, unii uită de
„fericirea” absolvirii și blesteamă/blamează țara în care s-au născut, pentru
că nu și-au găsit serviciu pentru care s-au pregatit cu atâta sârg, iar acum
șomajul se termină. Cazul fericirii, ar putea continua în mod exhaustiv, dar nu
acesta îi scopul meu.
B. Fericirile de pe Munte (Mt.
1-12)
Hristos, are o predică pe munte care
din punct de vedere doxologic, poartă denumirea de „fericiri” cântată la
începutul Sfintei Liturghii, când preotul iese pe ușa diaconească cu sfânta
Evanghelie iar strana sau corul, cântă „ Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor
este împărăția cerurilor” și tot așa până la fericirea a noua. Fiul lui Dummezeu, enumeră nouă
virtuți ale oamenilor (smerenia, plânsul, blândețea, dreptatea, milostivirea,
curățirea inimii (nerautatea față de aproapele), făcătorii de pace și
propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, prigoniți ) martirii), toți aceștea
vor primi răsplată de la Dumnezeu Tatăl în împărăția Sa. Observăm că deși sunt
numiți fericiți, Hristos folosește viitorul, răsplata nu este aici, iar
fericirea nici atât, din contră, sfinții lui Dumnezeu, au avut de pătimit pe
pământ, astfel împlinindu-se cuvintele Mântuitorului, „Dacă v-au urât pe voi,
să vă aduceți aminte că mai întâi, m-au
urât pe Mine” .
Sfântul Vasile cel Mare,
spune că „Veșnic fericit, doar Dumnezeu este...”, firea Sfintei Treimie este
dragoste și bunătate, creatoare de viață, de aceea fericirea este veșnică,
transmisă în mod perihoretic de la o persoană la alta. Omul fără să iubească nu
poate fi fericit ! Omul fără credință, aidoma neiubitorului și pizmașului nu
este fericit. Adevărata fericire este în Dumnezeu care este dragoste, fă bine
și vei fi fericit, iubește, ajută, fii în compasiune cu fratele tău în necaz, sacrifică din al tău pentru oameni și tot
(necazul) la care participi prin abnegațe se va transforma în fericire și
pentru cel ajutat și pentru cel ce ajută. Dumnezeu vede din locașul Său cel
sfânt (Ps. 27) și trimite „harul fericirii” peste cei ce fac voia Lui. Făcând
fericit pe altul este adevărata fericire, fericirea se împarte, se răspândește
în mod altruist, iar falsa fericire este limitată, restrânsă și de foarte
scurtă durată.
Iubește și vei fi fericit, iartă și vei fi
nobil, liber și fericit, fă un om să zâmbească și veți fi fericiți, sacrifică’te fii asemenea lui Hristos și „fă-L pe Dumnezeu
fericit...”
