Nici un scriitor
din primele secole ale Bisericii, nu s-a îndeletnicit mai mult să pună în
evidență facultatea mintală ce distinge creaturile
raționale. Dogma libertății morale este axa în jurul căreia se rotește tot
sistemul teologic al catehetului alexandrin. El a apărat mult doctrina
Bisericii cu privire la liberul arbitru și situația creștinului contra sectelor
fataliste din timpul său, iar pentru aceste fapte a meritat cele mai multe
laude.
Puterea de lucru prin reflexie supusă alegerii și nicidecum subordonată
constrângerii, constituie voința liberă a omului. Judecata și libertatea sunt
apanajul sau darul cel îndoit al naturii umane. Pentru
că suntem stăpâni pe actele noastre, suntem de
asemenea stăpâni și pe destinația noastră, astfel merităm laudă sau blamare,
recompensă sau pedeapsă, după cum voința noastră se întoarce către bine rău.
Cea mai mare parte a gnosticilor din timpul său negau libertatea omului
împărțindu-i pe oameni în spirituali, psihici sau sufletești, materiali sau
trupești.
Trecând prin
istorie putem observa că Origen a împărțit lumea în două. La începutul
secolului XX un reputat teolog afirma: „Origen a fost aclamat de unii ca cea
mai mare lumină a Bisericii după Sfinții Apostoli, hulit de alții ca flagelul
Ortodoxiei și părintele tuturor ereticilor, el a văzut lumea împărțindu-se în
două tabere, pentru sau împotriva lui. De cele două părți, în număr aproape
egal, găsim și ereticii, dar și sfinții dascăli ai Bisericii, încât, dacă s-ar
lua în considerație majoritatea sufragiilor, hotărârea ar fi nesigură.Nici
autoritatea adversarilor săi nu poate să-l condamne fără rezerve, nici
însușirile apărătorilor săi nu-l pot achita fără cercetare; și se poate spune
că atitudinea cea mai justă și cea mai înțeleaptă este neutralitatea
binevoitoare, constând în admirație, milă, simpatie, recunoștintă și discretă
dezaprobare, pe care au avut-o față de el cei mai de seamă Părinți ai
Bisericii”[1].
Trebuie să recunoaștem că marele teolog
alexandrin a avut unele erori doctrinare destul de „grave”, ori de tip
eterolict, dar în niciun caz nu-l putem numi pe Origen „izvorul ereziilor”,
„ateu”, [2] nebun, idolatru sau blestemat. Trebuie
tratat cu admirație binevoitoare și neutralitate după cum bine a subliniat F. Prat
și să încercăm să-i găsim și partea bună în acest mare geniu după cum a spus și
patriarhul Constantinopolului Ghenadie Scolarul “Unde Origen a fost bun,
nimeni nu e mai bun ca el ;unde a fost rău, nimeni nu e mai rău ca el”[3] sau
după cum bine au afirmat unii dintre teologii răsăriteni “Origen este piatra
de încercare pentru noi toți”[4].
Studiind viața lui Origen vom observa că nu este un rău al Bisericii, un
antichrist, ci dimpotrivă, un adevărat creștin, apologet și susținător al
Bisericii. Nicio clipă nu a dorit răul Bisericii, s-a jertfit, s-a zbătut și a
murit – considerat de unii – martir. Patriarhul
Ghenadie face un comentariu just asupra
persoanei lui Origen „Și unii și altii au dreptate, el, a apărat splendid
creștinismul, minunat a explicat Sfânta Sciptură, și a scris un nobil îndemn la
martiriu. Dar a fost și tatăl arianismului și, ceea ce este mai rău ca toate,
spunea că focul iadului nu va fi veșnic”[5]. În
Anglia, când s-a discutat revizuirea cărții “The Book of Common Prayer”
(cartea de slujbă a ritului anglican), anglo-catolicul Dr. Darwell Stone a
propus ca numele lui Origen să fie trecut în calendarul Anglican, în rândul
sfinților[6].
Obiectiv vorbind,
trebuie remarcat faptul că Origen este inițiator și de scriere filiocalică, iar
marii Sfinți Părinți ai perioadei de aur au avut un mare respect pentru Origen.
Printre aceștia amintim pe Sfântul Atanasie al Alexandriei (†373), Sfântul
Vasile cel Mare (†379), Sf. Grigorie Teologul (†390), Sf Grigorie de Nissa (†394),
Sf. Ioan Gură de Aur (†407), Ilarie Pictavium (†376), Sf.Ambrozie al Milanului
(†397), Vicențiu de Lerin (†înainte de 450) și lista poate continua. Ideea este
că acești Părinți l-au cunoscut bine și s-au folosit de
diverse aspecte din scrierile lui Origen; cu toate că au fost profund
conștienți de abaterile sale și de părerile greșite, au nutrit în inima lor o
dragoste nestinsă față de acesta, așa cum Sfântul Atanasie cel Mare observă
erorile și corectează cu aplomb cele mai multe din abaterile origeniste
considerându-le niște acrobații personale și niște „exerciții” ale
„sârguinciosului” alexandrin (Despre Niceea 27, 1-2)[7]. Pentru Origen, Biserica este „trupul lui
Hristos”[8], reprezentând o comuniune teandrică în care se
realizează mântuirea creștinilor care există nu numai de la întruparea
Mântuitorului, ci „de la începutul neamului omenesc și de la întemeierea
lumii”[9]. Mântuituorul unește pe
credincioși cu Biserica și îi atrage spre mântuire. Prin această comuniune, cu
Biserica pe pământ vom fi atrași spre Biserica celor întâi născuți, ale căror
nume sunt scrise în ceruri (Ev 12,23)[10].
Între Biserica pământească și cea cerească este
o legătură ontologică, bazată pe opera de reconciliere a Mâtuitorului care, „a
venit să împace lumea cu Dumnezeu, pentru a oferi Tatălui pe toți cei care cred în El. Dar
cei care îi oferă Tatălui, îi primește Duhul Sfânt ca să-i sfințească și să le
dea viață ca membru al
Bisericii cerești a celor întâi născuți și să restabilească integritatea și
desăvârșirea trupului și astfel să se merite a fi numiți Biserica lui Dumnezeu
neavând pată sau zbârcitură” (Efes. 5,27)[11]. Origen mărturisește în omiliile sale că și el face
parte din această Biserică: „Eu, însă, fiindcă doresc să fiu om al Bisericii
și nu al vreunui ereziarh, ci să moștenesc învățătura lui Hristos și să am
numele care este binecuvântat pe pământ și doresc să devin și să fiu creștin
atât prin fapte cât și prin credință, eu caut temei întâi în Vechiul Testament cât și în Noul”[12]. Origen nu și-a dorit vreodată să intre în rândul
ereticilor și nici să scandalizeze Biserica din pricina sa. Dorința lui era să
fie creștin adevărat, atât prin fapte cât și prin credință dupa cum el afirma.
Dacă ar fi știut consecințele sau disputele ce aveau să urmeze după moartea sa,
sigur ar fi corectat erorile sale. El dorea să fie unit cu Biserica și cu
Hristos și nicidecum anatematizat și exclus. Tot timpul Origen este mânat de dorul realităților
veșnice și de dorul liniștii eterne. În tot ce pare nou se răsfrânge eternitatea ca cerul în picătura de rouă . În
ulterior se relevă anteriorul, în divers, omogenul, în multiplu unul. Misterul
absolutului lumineză totul. Sufletul este ca un ogor viu în care înfloresc
crinii eternității. Între
cer și pământ Origen se întreabă asemenea lui Kant: Ce pot ști? Ce trebuie să
fac? Ce pot spera? Ce este omul ? Omul și cerul, omul și pământul. Înfrigurat monolog al
spiritului, pe care nicio formă nu-l stingherește, nicio limită nu-l
circumscrie, o ipoteză nelimitată. Dar la care spiritual nu se poate opri și la
care nu se poate resemna. Ipoteza presupune teaza. Și Origen era adânc gânditor
și profound creștin ca să se oprească resemnat. El purcede la un riguros
examen. El practic scurtează filosofia din punctul de vedere creștin și
creștinismul din spectrul filosofic.
Din faza primară de biblicist, pe linia conservatoare a
tradiției și predaniei ecleziastice, Origen urcă la culmea de teolog al
Scripturii, afirmându-se ca pioner în această ramură. Ajungând la acest apogeu,
Origen a fost un tampon pentru ereziarhii din vremea sa în special pentru
gnostici și totodată pune în lumină și unitatea revelației, respectiv
hristocentrismul.
Scrupulos observator al Tradiției și al
predaniilor Bisericii, el află în creștinism o nouă filosofie, un stil de viața
religioasă și filosofică, susceptibilă de a fi transpusă în viața de toate
zilele, aplicată, interiorizat și aprofundat prin asceză, post, veghe,
rugăciune, săracie și într-un final dusă până la martiriu dacă este necesar.[13]
[1] F. Prat, Origene, ed. Bloud, Paris 1907 ,
p. IX-X apud: Pr.Prof. Sebastian Chilea,
Despre Ipotezele lui Origen, în „Studii Teologice”, Seria a II-a Anul
XXX, Nr.1-2, Ianuarie-Februarie 1978, București, p. 63
[3] F. Prat, Origene, ed. Bloud, Paris 1907 ,
p. IX-X apud: Pr.Prof. Sebastian Chilea,
op. cit. în loc. cit., p. 63
[4] Ibidem, p. 64
[5] Ibidem, p. 65
[6]
Henry Chadwick, Early Thought and the Classical Tradition –Irineu, Iustin,
Clemen, Origen- Oxford
1966, p. 95-96, apud: Pr. Prof.
Sebastian Chilea, op. cit. în loc. cit., p. 64
[7] Prof. Dr. Stylianos
G.Papadopoulos, trad. Adrian Marinescu,
Patrologie, vol. I, , Editura Bizantină, 2006, p.70
[8] Comentariu la Matei, tom. XIV, 17 P.G 13 , 1232
apud Pr.Prof.. Dr. Stefan Alexe, Origen
și Biserica Văzută în: „Ortodoxia”, XLI, Nr.3 Iulie-Septembrie 1989, p. 13
[9] Origen, Omilia
la Cântarea Cântărilor, VII, în col. Părinți și Scriitori Bisericești
(PSB), vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR 1981, p. 333.
[10] Origen Omilii la Evanghelia dupa Luca, VII în
col. Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), vol. 7, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al BOR 1982, p. 90
[11] Comentariu la Epistola catre Romani, Cartea a
VIII, P.G, 14, 1166 C apud: Pr. Prof. Dr. Ștefan Alexe, op. cit. în loc. cit.,p. 13
[12] La Luca,Omilia XVII, P.G 13, 1148 si la Isus
Navi, Omilia VII, 6 “Dacă eu ca preot și predicator al cuvântului lui
Dumnezeu lucrez împotriva învățăturii bisericești și a canonului
Evangheliei, încât să devin scandal pentru Biserică, atunci Biserica universală,
hotărând în consens general să mă taie ca dreapta a sa și să mă arunce de la
sine” apud: de Pr. Prof. Dr.
Stefan Alexe, op. cit. în loc. cit., p. 13
[13] Prof. Sebastian Chilea, Despre
Ipotezele lui Origen, în: „Studii
Teologice”, Seria a II-a Anul XXX, Nr.1-2, Ianuarie-Februarie, 1978 București,
p.68
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu