Despre Păcat și Boală
După cădere din Eden a protopărinților noștri Adam și Eva, în lume a
intrat păcatul și moartea. Omul ființa dihotomică după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu, tânjește după unirea cu Creatorul indiferent de gravitatea păcatelor,
pentru că „acest chip” nu dispare din om. Conștiința apriorică sădită în om îl
face să realizeze starea de păcat în care se află și să-i pară rău pentru faptele
rele. Păcatul alterează chipul lui Dumnezeu din om și diminuiază relația de
sinergie dintre Hristos și om. Păcatul vatămă ființa umană din puct de vedere
somatic, dar și spiritual. Mântuitorul
mai înainte de a da putere apostolilor de a lega și dezlega păcatele oamenilor
(In 20;22-23) vindecă pe slăbănog cu mesajul „de acum să nu mai păcătuiești,
pentru că ți va fi și mai rău” (In 5;14). Vindecarea miraculoasă
a slăbănogului este o prefiguare a Sfântului Maslu, participând mai multe
persoane care se implică direct și neconvențional pentru ajutorarea celui în
suferință. Observăm că Hristos care știa
cauza suferinței nu trâmbițează păcatele suferindului ci, doar îl avertizează
să nu mai păcătuiască. De aici tragem concluzia că anumite suferințe trupești
(boli) sunt din cauza păcatului. Desigur nu întodeauna boala provine din cauza
păcatelor, poate fi o taina (iconomie)
pedagogica știută doar de Dumnezeu precum în cazul orbului de treizeci și opt
de ani (In 9; 1-38). Avem Sfinți Părinți în calendarul ortodox cu o viață exemplară,
Sfântul Vasile cel Mare, Heraclit, Valeriu și Pfanutie[1]
care au suferit de anumite boli și chiar marele Pavel Apostolul Neamurilor care
se plângea de un junghi pe care Dumnezeu nu l-a îndepărtat de la el deși s-a
rugat de trei ori.
În ciuda faptului că astăzi medicina a avansat foarte mult totuși
medicii sunt neputincioși în anumite cazuri. Ei dau anumite diagnosticuri dar
cei mai credincioși (pioși) recomandă pacientului rugăciunea și Taina Sfântului
Maslu. Revistele medicale și nu numai recunosc puterea acestei Taine și afirmă
cu aplomb neputința lor în anumite cazuri și vindecările miraculoase a
persoanelor care au participat la această Sfânta Taină. Prin aceasta deducem că
Dumnezeu iubește lumea atât de mult, în cât pe Fiul său L-a dat, ca să ne lase
pârghie de scăpare (mântuire) prin Tainele Bisericii lăsate moștenire
apostolilor.
Ce este Taina Sfântului
Maslu?
În primul rând trebui să lămurim primul termen de „taină” care transpus
în alții termeni echivalează cu secret sau ascuns, neștiut. În Biserică această
„taină” nu este ascunsă credincioșilor sau vreun ritual secret. Este o slujbă
care poate avea loc în cadrul biseriici dar și acasă la credincioși. Prin taină
în Biserică înțelegem „șeapte lucrări, alcătuite din rugăciuni și mișcări
auzite și văzute, prin care se coboară în chip nevăzut harul lui Dumnezeu
asupra celui care le primește, fiindcă aceste lucrăriau fost lăsate pentru noi
oamenii[2].
Cel ce primește taina se numește „primitor” iar preotul sau arhiereul se
numește săvârșitor. Așadar observă că este o lucrare văzută ce se săvârșește de
către arhierei și preoți și prin care primitorul capătă în chip nevăzut harul
lui Dumnezeu.
Maslu provine din slavonă și înseamnă „ungere” cu untdelem, termen
utilizat de slavi pentru că în cadrul slujbei trupul bolnavului este uns cu
ulei sfințit pentru ca Dumnezeu sa-i dăruiască sănatate sufletească și trupească
bolnavului.; (amintim că untdelemnul din cele mai vechi timpuri era utilizat
pentru tratarea rănilor Parabola Bunului Samaritean poate fi o prefigurare a
Sfântului Maslu și chiar numele de creștin înseamna uns). Taina Sfântului Maslu
este săvârșită de cel puțin 2 preoți (de regulă 7)[3] și
primitorul poate să apeleze ori de câte ori este nevoie. La această Taină se
citesc șapte pericope din Sfânta Evanghelie (și șapte pericope din Apostol)
rânduite sistematic pentru a „trezi” sufletul suferindului. Sunt amintiți
bolnavii vindecați de Mântuitorul astfel întărindu-i nădejdea în Cuvântul lui
Dumnezeu credinciosului.
A.
Pedagogia Sfântului Maslu în Viață Creștinului
Argumentul Scripturistic care validează
această taină se găsește la epistola lui Iacov care îndeamnă pe creștini să
cheme preoții să se roage pentru însănătoșirea celui bolnav. „ Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se
roage pentru el, ungându-l cu untdelem, în numele Domnului. Și rugăciunea
credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut
păcate se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați
unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a
dreptului” (Iacov 5; 14-16) .
Deasemenea și sfinții apostoli când îi vindecau pe bolnavi îi ungea cu ulei (Mc
6;13).
Comentând acest text Sfinții Părinți întăresc
spusele apostolului și argumentează că nu doar preoții sau duhovnicul trebuie
să se roage pentru bolnav ci este
„datoria generală pe care o au creștnii de a se ruga unii pentru alții”[4].
Sfântul Ioan Profetul îi recomandă unui frate oarecare : „Frate, ți-am scris de
multe ori despre rugăciune, că în virtutea poruncii lui Dumnezeu suntem datori
să ne rugăm unii pentru alții. Mai ales când ni se cere aceasta, suntem mai
mult decât îndatorați să o facem. Deci nu putem să nu punem toată puterea
noastră în aceasta. Iar a cere rugăciunile Părinților noștrii este de mare
folos. Căci zice: rugați-vă unii pentru alții (Iacov 5;16). Și nu trebuie să
uităm să ne aducem aminte de îndrăzneala văduvei față de judecătorul nedrept
(Luca 18, 1-8). Si dacă Tată nostru cel ceresc cunoaște cele de care avem
trebuință înainte de cere de la El, pentru că n-a zis: Nu le cereți, că știu ce
voiți înainte de a Mi le cere? Ci El însuși a zis Cereți și veți lua (Ioan
16;24). Deci bine este să cerem, ca să primim după făgăduință Lui. Iar cerând
rugăciunea Avvei, zi așa: Avva, mă simt rău, roagă-te pentru mine, căci știu că
am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu își va face milă cu tine precum
voiește. Căci a Lui este iubirea de oameni și a Lui slava în veci Amin”[5].
Observăm că Sfântul Părinte își termină scrisoare într-un mod oarecum echivoc,
lăsând totul în voia lui Dumnezeu și la mila Sa deși îl îndeamnă pe ucenic să
staruiască în rugăciune și credință. Trebuie de știut că Taina Sfântului Maslu
vindecă pe om de bolile sufletești și de cele trupești. În cazuri rare și
extreme, bolile sufletești se manifestă sub forma demonizării sau a posedării[6]. Anumite
nevroze, mânia sau invidia sunt boli ale sufletului, patimi care vatămă
sufletul dar și trupul mai târziu. Bineînțeles nu trebuie neglijat tratamentul
medical[7] ci
îmbinată știința medicului cu puterea de iertare a lui Dumnezeu[8] De
aceea Taina Sfântului Maslu este strâns legată de Taina Spovedanie, lucru
amintit de apostolul Iacov în epistola sa. De aceea apelând la o taină o vom
descoperi și pe a doua descoperind-o pe a două vom descoperi rugăciunea și
rodul ei, vindecarea sufletească și trupească care vine de la „Doctorul”
sufletelor și al trupurilor Hristos.
Taina Sfântului Maslu și Mărturisirea Păcatelor
Sfântul Iacov îndeamnă pe creștini să cheme preoții iar apoi sugerează
să-și mărturisească păcatele unu altuia. Prin Taina Spovedaniei Dumnezeu vede
pe penitent că-i pare rău de faptele sale. Spovedania smerește pe credincios,
de aceea aceste două taine sunt legate una de alta asemenea Botezului de
Mirungere. Prin acțiunea de mărturisire a păcatelor unul altuia nu doar ne
smerim, ne eliberăm de energia negativă, „adevărul
vă va face liberi” (In 8;32) și astfel golim răul din sufletul nostru
asemenea unei terapii discutate în fața medicului psiholog, care ne ajută să
vedem problema noastră. Mărturisirea sugerată de apostol unul altuia ne duce cu
gândul la spovedanie, dar se știe că în primele veacuri erau sfinți
înduhovniciți care aveau „harul discernământului” și povățuiau sute de ucenici.
Sfântul Antonie cel Mare a fost „duhovnicul pustiului” îi asculta pe cei
bolnavi cu sufletul și trupul după care îi vindeca prin sfat și rugăciune, iar
rugăciunea de dezlegare a păcatelor probabil era făcută de preot[9].
Observăm că această mărturisire ne duce cu gândul și la o confesiune față de
unii oameni mai luminați care ne pot sfătui în privința unor aspecte din viață
noastră. Mai mult decât atât au fost cazuri când cel care era virtuos a trebuit
să se smerească în fața oamenilor pentru a scăpa de anumite boli sufletești.
„Un nevoitor s-a rugat patruzeci de ani pentru a scăpa de o patimă și n-a
scăpat. Ajuns la capătul puterilor și-a mărturisit necazul întregii comunități
adunate în biserică. Duhovnicul le-a poruncit tuturor să se nevoiască și să se
roage pentru el. Rezultatul a fost că după o săptămână s-a izbăvit[10].
Concluzia pe care o tragem este aceea că rugăciunile făcute de alții sunt
necesare și sunt eficiente când te rogi și tu însuți. Nu trebuie să uităm că la
toate acestea Sfântul Iacov amintește de rugăciunea „dreptului”[11]
mult cântărește în față Sfintei Treimi. Așadar și sfinții în viață dar și cei
mutați la viața veșnică participă mult la această taină cu ajutorul și
rugăciunile lor[12]
.
Omul și Soterologia
Arhietipului
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul
Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită” (I In
4;12). Această antinomie de a nu-l vedea pe Dumnezeu și totuși Logosul revelat
afirmă că „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (In 14; 9) este dovadă
vie de iubire a lui Dumnezeu față de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu lasă pe cele
nouăzeci și nouă de oi (îngerii Lui din ceruri) și vine să salveze oaia cea
pierdută, pe omul păcătos. „Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară , ci să
aibă viață veșnică”. (In 3;16). Paradoxal este că prin chenoză lui Histos
creatul (omul) răstignește pe Arhietip, fapt ce surprinde și pe oștirile
îngerești care într-o singură clipă ar fi distrus tot pământul dacă ar fi fost
lăsate. Pentru Dumnezeu sufletul unui singur om este de mare preț incomparabil
cu toate averile omenești și chiar cu lumea întreagă (Mt 16;26). Hristos a
plâns pentru păcatele oamenilor și roagă pe Tatăl din cer să-i ierte pentru că
nu știu ce fac. Omul a fost înzestrat cu frumusețe dumnezeiască cu „Chipul lui
Dumnezeu” și de aceea ne numim toți fiii Lui. Dragostea lui Hristos pentru
oameni a fost atât de mare încât și-a pus sufletul Său pentru noi. (In 15; 13).
Murind pe cruce durerea Lui cea mai mare nu era cea a rănilor provocate de cuie
ci, de faptul că murea pentru păcatele noastre iar oamenii mai târziu în loc să
ne mântuim îi hulim numele și-L întristăm cu păcatele noastre spre satisfacția
diavolului. Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la
cunoștința adevărului, de aceea a lăsat episcopii și preoții moștenire,
Sfintele Taine, Duhul Său să ne oblăduiască și Sfântă Biserica Sa care ne duce
la mântuire. Hristos consideră pe oameni „frați mai mici” (25 ; 40) și de aceea
ne îndeamnă să ne iubim unul pe altul precum și El ne-a iubit pe noi. Să fim
atenți cum ne comportăm cu frații noștrii și ce facem în această viață efemeră
pentru că faptele noastre în timp ne costă veșnicia.
[1] Andrei Andreicuț, Spovedanie și
Comuniune, p.175
[2] Pr. Al. Constantinescu Protoiereu. Taina
Sfântului Maslu Giurgiu, Nr. 14, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor,
secția culturală: Biblioteca Apostolul, 1938, p. 5
[3] Între anii 1260-1261 Patriarhul Arsenie Auteoreianus poruncește
oficial ca Taina Sf. Maslu să fie săvârșită de către șapte preoți. Pr. Prof.
Stanley S. Harakas, Despre viață și mântuire, Tâlcuiri la Lecturile Biblice din
Slujba Sfântului Maslu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, -
2012, p. 12
[4] Andrei Andreicuț, op cit.., ,
p.168
[5] Constituțiile ascetice, XXI.
4; P.S.B 18, București, 1989, p.514
[6] Preot Monahul Teognost, Taina
Sfântului Maslu, Editura „Credeință Strămoșească”, 2002, p.193
[7] Paul Meyendorf, Taina Sfântului Maslu, Editura Renașterea,
Cluj-Napoca, 2012, p. 69
[8]Pr. Prof. Stanley S. Harakas,
Despre viață și mântuire op cit.., p. 51
[9] Patericul
[10] Andrei Andreicuț, op cit.., 172
[11] Nu se folosea noțiunea de Sfânt în acea vreme, drepții din Vechiul
Testament ulterior au fost numiți sfinți de Biserică.
[12] Pr. Prof. Stanley S. Harakas, Despre viață și mântuire, op cit .., p.51
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu