După ce s-a prăvălit Adam din Rai, mult timp s-a tânguit, sufletul său
tânjea după Dumnezeu pe pământ, se plimba și își aducea aminte de întâlnirile
sale cu Logosul în răcoarea serii.
Muncind cu sudoarea frunții, era mâhnit de fapta lui Cain și consecința
fraticidului, iar soția Eva, deja se îndeletnicea cu treburile mundane. Trecând anii, Adam nu a putut uita pe Tatăl
său cel ceresc și de frumusețea Paradisului, iar când i-a venit sfârșitul l-a
rugat pe fiul său Set să meargă la cei doi Heruvimi care păzeau intrarea în
Eden și sa-i dea câteva frunze din Pomul Vieții. Fiul l-a ascultat și s-a dus,
îngerii i-au oferit darul și fiul l-a înmânat tatălui bătrân și sătul de zile.
Adam a luat frunzele și le-a mirosit, trăgând cu nesaț din mirosul plăcut de
Rai, a oftat și a plâns cu amar, amintindu-și cu câtă ușurință s-a îndepărtat
de Dumnezeu.
Analizând această „ușurință” observ că s-a înfiripat în natura umană.
Este genetică, ereditară în om a intrat
această uitare de Dumnezeu și aproape că nu vrea să-și amintească. Antipodul
mirosului de Rai este miasma (infernului), miros al păcatelor, pe care oamenii
au început sa-l adore.
Dându-și Adam duhul, l-a îngropat Set și i-a pus pe piept frunzele, de
unde a răsărit un pom, de forma unei cruci, iar din lemnul pomului a făurit mai
târziu Noe, corabia vivificatoare, iar peste ani din relicvele corăbii, Crucea
lui Hristos.
Interesant este că Adam, s-a tânguit mult și ducea dorul de Dumnezeu și
totuși urmașii săi când l-au reîntâlnit pe Logosul lui Dumnezeu, nu au simțit
acea mireasmă, paradisiacă, celestă. Femeia care s-a atins de Cuvânt a știut și
a simțit puterea, femeia desfrânată, bunătatea și iertarea, dar Apostolii care
au convețuit cu Hristos și i-au văzut slava pe muntele Taborului, unul l-a
vândut, altul s-a lepădat de trei ori, și alții nouă s-au risipit într-o clipă
la văzul arestării și răstignirii lui Iisus.
Ioan Misticul, apostolul iubit a fost singurul care a stat sub Sfânta
Cruce, împreună cu sfânta Mamă Fecioară, iar Dumnezeu i-a dăruit înalta
înțelepciune, vederea sfârșitului acestei lumi și viață lungă.
Acum apare inevitabil întrebarea, de
ce omul nu simte mirosul de Rai și prezență lui Dumnezeu? De ce nu duce dorul
de Dumnezeu, pe care l-a dus Adam și a
devenit atât de insensibil..? Ba mai mult, reneagă pe Creator și nu vrea sa-L
recunoască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu