Femeia în spațiul Oriental
Dumnezeu a creat pe om bărbat și femei după cum ne relatează cartea Facerii (Fac 1;26-27) după chipul și asemănarea Sa s-au după chip al Chipului cum ne tălmăcesc Sfinții Părinți[1]. Deși observăm această egalitate din creația lui Dumnezeu între bărbat și femeie imdeiat după căderea în păcat femeia a fost considertă inferioară bărbatului.Astfel Lameh este primul poligam (Fac 4;19) și-a luat două femei fără să observe că încalcă o cutumă păstrată până la părinții săi. Odată cu trecerea timpului s-a împământenit acest obicei iar femeile au început să fie desconsiderate, fiind considerate inferioare, sclave și dependente de bărbat. Mai târziu în vremea profetului Moise observăm o serie de reguli cu privire la persoana femeilor și „superioritatea”bărbatulu care îi putea da așa numita „carte de despărțire”(Deuteronom 24,1-3 Is 50;1 Ier 3,8) aproape făra motiv, pentru anumite neînțelegeri sau doar pentru că aceasta era dorința bărbatului[2] . În societatea Israielită femeile nu puteau cere niciodată divorțul[3]. Barbatul avea dreptul de viață și de moarte asupra femeii mai ales dacă aceasta era infidelă față de soț[4](lapidarea femeii desfrânate). Deasemenea la egipteni soția era îngropată odata cu soțul dacă acesta murea înainte.Deși a existat această practică în Egipt femeia a fost mai liberă si chiar exercita anumite treburi „bărăteșiti”[5]. În jurul anului 525 Î.Hr Egiptul a început să cadă sub stăpâniri străine și astfel odată cu venirea altor popoare s-a schimbat și aici mentalitatea iar femeile au început să decadă din drepturi[6]. Strămoșii noștrii dacii aveau și ei obiceiul ca cea mai vrednică dintre soții să fie îngropată odată cu bărbatul ei fiind chiar o onoare pentru respectiva văduvă[7]. Dacii își respectau soțiile, iar acestea aveau o conduită morală ridicată, erau femei sfioase cu moravuri bune.Fiind totuși un popor barbar cum îi numește Origen (+254) pe sciții de mai târziu exista o anumită brutalitate apriorică de a sacrifica familia după soțul decedat. Mântuitorul restaurează femeia ridicând-o la cel mai înaltă demnitate, îi arată importanța indispensbilă și se întrupeză prin Fecioara Maria astfel arătând sfințenia și modelul desăvârșit feminin.Hristos îi mustră pe iudei și le transmite ca în Împărăția lui Dumnezeu nu vom mai fi nici bărbați nici femei și le amintește evreilor că au primit legi de la Moise pentru că erau un popor tare de cerbice sau (încăpăținat) legi care nu mai sunt valabile odată cu venirea Sa.În Noul Testament observăm că Hristos acordă o atenție deosebită femeii și săvârșește minuni la rugămintea mamei Sale, vorbește cu femeia Cananeiancă la fântâna lui Iacob permite femeii păcătoase să se atingă de El și după Înviere se arată prima dată femeilor mironosițe.
Femeia la începutul Creștinismului
Deși se afirmă că prin femeie a intrat păcatul în lume tot prin femeie, Maica Domnului lumea s-a restaurat umanitatea. Iisus Hristos definește Noua Lege prin iubire, poruncind chiar „Să va iubiți unii pe alții”(In...)între ei și bineînteles familia, iar apostolul Pavel întărește spusele Mântuitorului și acordă o atenție deosebită familiei „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea,...(Efeseni 5;25).Observăm aici o interesantă comparație la Sfântul Apostol Pavel între femeie și Biserică. Compară dragostea dintre soți cu dragostea lui Dumnezeu Cuvântul pentru Biserica Sa. Sfântul Pavel supranumit „apostolu neamurilor”vede în femeia creștină și nu numai partea integrantă, completarea soțului de aceea recomandă efesenilor să-și respecte soțiile (femeile) ca pe propriul trup și ridică această pretenție la nivel de datorie (Efeseni 5;28). Apostolul scrie această epistolă locuitorilor din Efes la o dată în care încă erau reminescențe de superioritate sau despotism a soțului asupra femeii și a familiei.
Pentru a putea analiza fazele incipiente ale creștinismului, manifestările, agapele și formarea Bisericii trebuie să cercetăm situația, mentalitatea și anumite legi din Imperiu imediat după Inălțarea Domnului.
Familia în Imperiu Roman
Înainte de întruparea Mântuitorului cu trei veacuri în timpul vieții Sale pământeși și după Înălțarea Sa la cer, Palestina a fost sub stăpânire romană[8]. În Imperiul Roman ca și la celelalte popoare exista un cod civil și penal și un așa numit cod al familiei care explica oarecum atributele soților. Asemenea evreilor, dacilor și elinilor bărbatul era capul familiei.Vârsta majoratului era de 17 ani la băieti, moment în care intra în drepturi depline și era denumit efectiv cetătean roman.Din acest moment tânărul putea vota și bineînteles avea dreptul la căsătorie.Căsătoria era asemenea celorlalte popoarea amintite, adică bărbatul mai înstărit trebuia să platească o sumă de bani familiei de la care își lua soția[9]. Odată căsătoriți acesta o lua pe tânara fată la casa sa. Problemele apăreau de regulă după căsătorie deoarece bărbatul avea o autoritate supremă asupra familiei. Nu rare erau cazurile când bărbații abuzau de statutul lor și-și stigmatizau, maltratau sau omorau soțiile chiar. Deasemenea copiii putea fi abandonați pe străzi sau la pubele, ghene de gunoi fără ca nimeni să fie tras la răspundere[10]. Reminescențe și probleme în imperiu cu privire la familie au rămas până târziu chiar și odată cu proclamarea creștinismuluica ca religie licita,în anul 313 din vremea vrednicului împărat Constantin încă era implementate anumite mentalități de superioritate a bărbatului. Emanciparea femeii și a copiilor s-a făcut treptat iar la sfârșitul Republicii, mamei i se recunosc dreptul formal de egalitate cu tatăl[11]. Abia prin 374 în vremea împăratului Teodosie s-au mai reglementat anumite aspecte[12] , sub influiența binefăcătoare a creștinismului copiii și soțiile pater familias, nu mai are acum bărbatul dreptul de viață si de moarte asupra copiilor.
Bineînțeles situatiile au fost fluctuante în Imperiu, de pildă Plinius cel Tânăr, având căsatorii sterile dorea o anumită libertate pentru copii și oferea o protecție familiei ( a copiilor în general) ceea ce nu putem afirma despre Nero (mort în 64) care a dat foc Romei și apoi i-a învinuit pe creștini.
Romanii până la Constantin cel Mare (+337) ca religie de stat au fost politeiști și au tolerat diferite zeități venite prin soldați sau negustori din diferite zone ale imperiului sau chiiar din afară.Despre creșitinism nu putem spune acelaș lucru ci din contră a fost respins iar apoi persecutat de conducătorii imperiului.De aceea la capitolul persecuții si femei martiri vom observa o brutalite acută aplicată martirilor atat femeilor cât si bărbaților. Putem spune că legislația romană în anumite cazuri era cruntă și aveau o serie de legi aspre, de pustiire sau desfințare, demolare cum a fost cazul orașului Ierusalim din anul 70 profeție spusă de Mântuitorul cu aproximativ 40 de ani în urmă.
Familia și femia în societatea elină (greacă)
Ca și romanii, grecii au fost politeiști, având diferit zeități, care mai târziu au fost preluate de diferite popoare, precum romanii și chiar dacii. Deși au fost numiți „leagănul civilizației”pe bună dreptate, pentru arta, teatru, muzică, poezie....etc, totuși societatea greacă a avut un deficit. Credința lor s-a bazat pe niște zeități antropomorfe, umanizate care reflectau uneori în societatea desfrânată.Un Zeus brutal sau o Afrodită geloasă pe amanți nu mai puteau fi numiți zei, toate aceste slăbiciuni creiau o necorcondanță între divin și uman. Totuși conștiința apriorică sădită de Logosul lui Dumnezeu în om cu V-VI secole înainte de venirea lui Hristos au sesizat din revelația naturală o singură Divinitate. Socrate (471-399) vorbește despre o singură Divinitate și despre Logosul divin din om de unde și celebra sa expresie „Cunoaște-te pe tine însuți” mai târziu comentată de Vasile cel Mare( +379)[13] .De aceea Sf.Ap. Pavel remarcă peste 500 de ani de la fundamentarea conceptelor socratice că : „Păgânii care nu au lege , din fire fac cele ale legii” (Romani II, 14)
Făcând o scurtă analiză a poprului grec abservăm că și aici societatea avea anumite probleme de morală.Trebuie știut că în societatea greacă ca și în cea romană femeia avea un rol religios. Deşi lua parte la viaţa religioasă a cetăţii, accesul la marile jocuri îi era interzis şi se pare că-i era interzis şi accesul în teatre, când aveau loc reprezentaţii comice. În timp ce soţul putea avea concubine şi primea la masa sa curtezane, adulterul atrăgea pedeapsa pentru femeie, ca şi pentru bărbatul care avea relaţii cu o femeie măritată. (În acest caz, soţul avea chiar dreptul să-l omoare, ceea ce nu se întâmpla decât în cazuri excepţionale, deoarece era posibilă totdeauna o târguială, chiar o “despăgubire”, ceea ce i-a făcut pe unii soţi să practice un fel de şantaj.) Femeia adulteră trebuia repudiată.Se pare că femeia din Sparta se bucura de mai multă libertate, deşi nu avea mai multe drepturi decât ateniana. Fără îndoială, ea lua parte la exerciţii şi, în acest caz o făcea dezbrăcată de veşmintele sale; existau concursuri rezervate pentru fetele tinere din Sparta, la Olimpia, în afara epocii marilor jocuri. De altfel, şculptorii ne-au lăsat reprezentări de tinere spartane făcând exerciții pentru alergare. După legile lui Licurg, ele erau obligate să facă nu doar antrenamente de alergare, ci şi de luptă şi de aruncarea discului şi a suliţei.
Cu toate acestea, ele nu luau parte la viaţa politică a cetăţii: chiar dacă au exercitat o influenţă aceasta a avut totdeauna un caractcr privat. Dacă tinerele spartane duceau viaţa liberă proprie băieţilor, aceasta se întâmpla pentru a rămâne viguroase și a da cetăţii copii sănătoși.
Este adevărat că nu trebuie să ne imaginăm viaţa femeii în Grecia antică pornind de la legislaţii, care erau deosebit de riguroase. În comediile lui Aristofan găsim reflectarea unei realităţi care dovedeşte că femeile ştiau să-i facă pe bărbaţi să le asculte.(Bineînțeles și la celelalte popoare se mai întâmpla ca bărbatul să le adore și de aici doar un pas până la respect, precum cazul lui Baruh sau Nabucodonosor). În epoca elenistică întâlnim femei arhitecţi, pictori etc., fără să uităm poetesele care au fost numeroase în Grecia. Dacă, în principiu, femeile nu puteau fi proprietare, ele ştiau să ocolească legea şi în această privinţă. Curtezanele, dar şi cântăreţele din flaut şi dansatoarele, aveau o viaţă libertină şi aveau diferiți parteneri de viață. Ele erau singurele care, cu puţine excepţii, puteau dobândi o cultură să zicem. Pentru ele, aceasta era chiar o necesitate, pentru a putea participa la viaţa amanţilor lor. Exemplul cel mai caracteristic este Aspasia, care a exercitat o influenţă considerabilă asupra bărbaţilor din anturajul lui Pericle.
Cu privire la contractarea căsătoriilor informațiile sunt destul de sărace.Totuși avem informații că în perioada helenistică exista obiceiul logodnei. Asemenea celorlalte popoare căsatoria era contractată de părinți fără acordul copiilor. După contractarea căsătoriei femeia era sub oblăduirea soțului trebuind să se conformeze anumitor reguli de “supunere”. Bineînțeles privind toate aceste peste două milenii, trebuie înțeles faptul că mentaltatea acelor vremuri poate nu era atât de cruntă conform timpului în care se petrecea.Sunt popoare (mai ales în Africa sau America de Sud, Centrală) care practică sacrificial uman, canibalismul sau femeia o considerată un fel de “obiect”.
Marele filozof Platon, creatorul doctrinei idealiste a cerut respectarea și educația femeii, zicând că de ea depinde destoinicia cetățenilor.
Femeia la alte popoare
Pentru a putea face o analiză obiectivă și mai concretă asupra femeilor și a familiei în general, trebuie să cercetăm pe scurt viața, morala famililor și la alte popoare, astfel putând determina un procentaj corect. Așadar voi aminti rolul femei și stilul de viața a femeilor de la unele popoare renumite sau mai cunoste cum ar fi; vikingii, hindușii, asiro-caldeeni fenicieni și greci.
După această scurtă analiză vom putea preciza, respectiv compara ce a adus creștinismul nou și cum a ridicat femeia la egalitate cu bărbatul. Vikingii erau o popaliție nordică, scandinavă și aveau diferite preocupări cum ar fi grădinăritul, creșterea animalelor, pescuitul etc. Pe lângă aceste activități gospodărești au fost apreciați pentru construcția corăbilor foarte rapide de război. De aceea se și explică colonizările făcute de ei în Islanda, Insulele Feroe și Groelanda. Obiceiul lor era de a-și lua femeile cu ei în diferite expediții. Bărbații ajunși pe noile teritorii putea să întrețină anumite relații cu femeile băștinașee fără a cere acordul soției sau chiar mai practicau poligmia. În cazul în care femeia rămanea acasă responsabilitățile cotidiene ale femeii includeau pregătirea și servirea meselor; menajul; supravegherea copiilor; îngrijirea fermei etc. Ca în multe alte societăți, linia ce diviza sarcinile femeilor de cele ale bărbaților era reprezentată de ușa casei: femeile erau responsabile de interiorul gospădăriei, în timp ce activitățile exterioare reveneau bărbaților. Pe de o parte, femeie se afla, potrivit cutumei, sub autoritatea tatălui sau, iar după căsătorie, a soțului. I se interzicea să participe la majoritatea activităților politice: nu putea asuma rolul unei căpetenii sau al unui judecător, și nici nu putea vorbi la adunările comunitare.
La Hinduși femeia, putea fi vândută pe alimente iar un trib din Assam afirma că cea mai frumoasă femeie din lume nu valorează mai mult de o pereche de purcei de lapte[14].Iar la congolezi și la mongolezi bărbatul avea drepul să țină femeia tim de un an de zile într-un fel de “probă” iar în acest timp dacă nu era corespunzătoare sau sterilă avea dreptul sa o trimită acasă la părinți.
La asiro-caldeeni, femeia era vândută. Era scoasă la un fel de licitație, cine oferea mai mult putea să-șI cumpere femeie mai tânără și mai harnică. Deasemenea la babilonieni exista acelaș obicei care se petrecea odată pe an, iar cu banii strânși erau înzestrate fetele “urâte” pentru a fi ajutate să se mărite.La fenicieni se practica poligamia și femeia adesea era considerată o sclavă a bărbatului iar uneori îi erau furați copiii șI sacrificați unui zeu numit Melkart-Baal. (Cartea Regilor). Mezii și perșii practicau șI ei pologamia doar în cazul în care femeia ra sterilă. În rest femia trebuia să-șI divinizeze bărbatul șI să îngenuncheze în fața lui așteptând ordine. Și la finele enumerației care nu are caracter exhaustive amintim codicele lui Manu, scris cu 600 de ani înaintea venirii Mantuitorului pe pământ prevedea “Femeia în copilărie trebuie să depindă de tatăl său, în tinerețe de bărbatul său și după moarte soțului, de fiul său.Bărbatul este stăpân absolut în casă.El poate să-șI bată soția, fără ca prin aceasta să strice pacea casnică”[15].La toate acestea se poate adăuga că atat de mult desconsiderau femeia în cât în anumite concepte religioase sau filosofice considerau că femeia poate aparține oricui dorește.
Așadar analizând situația femeii la diferite popoare observăm că femeia de cele mai multe ori era considerată o “auxilară” s-au o ființă inferioară chiar. Comparând cu spusele Sf.Ap Pavel vom vedea o diferență enormă de gândire. “Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe înseșitrupurile lor.Cel ce-șI iubește femeia pe sine se iubește.Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește șI îl încălzeste, precum șI Hristos Biserica…” Mai târziu Sfântul Justin Martirul și Filosoful deja prezintă o atmosferă “paradisiacă” în Biserică[16] ( sărutarea la agape , gândul la cele dumnezeiești, mediatația și comuniunea)….
[1] „Chip al Chipului Logosul, Fiul lui Dumnezeu cel care s-a întrupat Sfăntul Vasile cel Mare, Pr.Gheorghe Popa, Lege și Iubire, Coordonate și hermeneutice pentru Teologia Morala, Edituta, Trinitas, Iași, 2002 pp.19-21.
[5] Afrodita G. Hainăroșie, Viața Femeii în Cursul Veacurilor, Tipografia „Slova”, Brăila, Str.Regal, 29, p.11
[7] Achimescu, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Religia Geto-dacilor, Cap, V p.384
[13] Sfantul Vasile cel Mare (scrieri), , Omilii și Cuvântări,în Părinți și Scriitori Bisericești 17, Traducere Introducere și Note și Indici de Pr..D.Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p.365 Sfântul Vasile intitulează acestă omilie „Ia aminte la tine însuți” dar face referie la comporatmentul și la felul nostru de a fi, scoate în relief cât de important este să ne cunoaștem pe noi înșine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu