Preambul
În opinia mea, nu cred că a existat om pe fața pământului să nu fi avut
măcar o singură experiență cu divinul. Deși sunt nihiliști sau ateo-nihiliști,
care resping cu acerbitate orice fel de forță divină, am observat că au
momentele lor de sinceritate în care recunosc anumite experienție cu Dumnezeu,
dar totuși mândria diavolească nu-i mai lasă să-și aducă aminte. Sunt foarte
multe experiențe și „metode” de a ne experia cu Dumnezeu, fiecare Îl simțim
altfel și Îl vedem altfel pe Dumnezeu. Noi scolasticii, avem anumite
experiențe, suferinzi și săracii altele, iar omul simplu de la țară, are și el
experiența lui. Totuși în această experiență ne unește ceva, și aceasta este
rugăciunea pe care am experiat-o toți. De aceea în lucrarea de față, vom vorbi
despre experiența în rugăciune în prima
parte a lucrării, iar în partea a doua despre formele pedagogice dar și
experiențe în diferite situații precum
închisoarea, boala si sărăcia. Sunt oameni care au trăit o viață tumultoasă sau
au fost suferinzi ori săraci toată viața și totuși dacă i-am întreba care au
fost crezul lor, toți ar răspunde că numai Dumnezeu i-a ajutat. Am sesizat o
sinergie între „eu” Dumnezeu și „ei” trebuie doar observată și înțeleasă,
pentru că noi adesea avem tendința lui Iona de a fugi și de a ne închide în
propriul univers, nerealizând scopul nostru pe acestă lume.
Rugăciunea în Sf. Scriptură
Pentru a vorbi de experiența în rugăciune, este necesar de a avea o
„experiență”, sau o vechime în rugăciune. Din cunoștințele mele, știu că
rugăciunea poate face mult sau mai bine zis, nu se poate face nimic fără
rugăciune. Avem o sumedenie de exemple în Sfânta Scriptură, în Vechiul și în
Noul Testament, în care drepții și sfinții s-au rugat, iar Dumnezeu le-a
ascultat ruga, primind răspunsul pe loc. Dreptul prooroc Ilie, cu rugăciunile
sale, a ținut norii cerului, trei ani și șase luni, dreptul Iona, deși a fost
„tare de cerbice” Dumnezeu i-a ascultat ruga din pântecele peștelui, Tobie și
nora sa aidoma proorocilor și bineînțeles, paroxismul și metoda de a ne ruga, o
avem viu exmplu, de la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Termenul de rugăciune ne mărturisește Origen (+ 254) „ se întâlnește
pentru prima dată în Sfânta Scriptură în momentul în care Iacov, la sfatul lui
Isac și al Rebecăi, pleacă în Mesopotamia pentru a scăpa de furia lui Isav”[1]
„ Și de mă voi întoarce sănătos la casa
tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu. Iar piatra aceasta pe care a
pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu și din toate câte-mi ve da Tu
mie, a zecea parte o voi da Ție” (Fc 28 ; 21- 22 ).
Același exeget, explică că aici
rugăciunea nu are sens de invocație, ci de făgăduință pentru binefacerile
despre care nădajduia să le primească de la Dumnezeu.
Deasemenea Sfânta Scriptură, pentru termen de rugăciune folosește
„euche” iar pentru termenul de invocare „proseuche”[2]
care are și sensul de făgăduință aievea cazului lui Iacov sau a preotului Eli
de la cartea ( I Regi 1, 9-11).
Exemple de Rugăciuni
Din experiența mea de la Sfânta Liturghie și diferite sluje sau
ierurgii, am observat în cântările bisericești că, sunt rugăciuni de „cerere” ( pe care și noi oamenii, adesea
suntem tentați să le invocă adesea), rugăciuni de „mulțumire”
, pe care așijderea uităm să le pronunțăm după necaz sau bucurii, sau dacă le
facem, poate din obligație ori foarte rapid. Rugăciuni de „ laudă” a lui
Dumnezeu, de „binecuvântare”, de milostivire a lui Dumnezeu, de „invocare” a
Duhului Sfânt și de sfințire. Antipodul rugăciunii este blestemul, sau
farmecele și în cazurile acestea biserica are rugăciuni numite „de dezlegare”
·
În rândul monahilor situația este mai complexă, pentru că de-a
lungul veacurilor, prin asceză și mistică s-au descoperit sau experiat diferite
„trepte al rugăciunii”. De pildă Arhimandritul Sofronie cu o experiență vastă
în rugăciune, enumeră cinci trepte al rugăciunii monahului.
1. „Rugăciunea buzelor - când
noi rostim rugăciunea cu buzele, concentrând-ne atenția la Nume și cuvinte.
2. Rugăciunea minții – când noi
ne mișcă buzele, dar rostim în minte, Numele lui Hristos, și celelalte cuvinte.
3. Rugăciunea minții și a inimii
– când mintea și inima sunt unite în acțiunea lor, atenția se află în
înlăuntrul inimii și rugăciunea se rostește acolo.
4. Rugăciunea mișcătoare de sine
– când rugăciunea s-a întărit în inimă și – fără un efort deosebit – ea se
rostește înăuntrul inimii, atrăgând acolo, atenția minții.
5. Rugăciunea de binecuvântare –
când rugăciunea lucrează ca o flacără gingașă înlăuntrul nostru, ca o
inspirație de Sus, care desfată inima prin perceperea iubirii Dumnezeiești și
încântă mintea în contemplarea duhovnicească. Uneori se unește cu vederea
luminii”[3].
Revenind la Sfânta Scriptură, Sfântul
Apostol Pavel amintește de patru tipuri de rugăciune : „ Vă îndemn așadar,
înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru toți
oamenii” ( I Tim 2,1).
Acestea sunt tipurile de rugăciuni
amintite de Apostolul Neamurilor, dar dacă vom analiza Scriptura mai bine,
observăm că rugăciunea întotdeauna s-a „altoit” bine cu postul și faptele bune.
„ Nu tot cel ce zice Doamne Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor”.
Mai este o rugăciune numită de „ mijlocire”
amintită de Sf. Apostol Iacov, dar aceasta se îmbină cu mărturisirea păcatelor
și totodată a rămas în tipicul bisericesc sub denumirea de „Taină a Sfântului
Maslu”. „ Este cineva bolnav între voi?
Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelem, în
numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl
va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul
altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult
poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5; 14-16) .
Comentând acest text Sfinții Părinți întăresc
spusele apostolului și argumentează că nu doar preoții sau duhovnicul trebuie
să se roage pentru bolnav ci este
„datoria generală pe care o au creștnii de a se ruga unii pentru alții”[4].
Pentru că a este datorie generală de
a ne ruga unii pentru alții, rugile respective pot fi făcute acasă în fața
icoanei, pe uliță[5], la
serviciu și pretutindeni. Rugăciunile făcute în comun sunt cele din cadrul
slujbelor, iar Sfântul Ioan Hristostom, amintește că aceste rugăciuni, mult fac
în „fața lui Dumnezeu”.
Rugăciunea Domnească, Experiență Divină
.jpg)
Totuși acestă rugăciune ne arată și ne condiționează în acelaș timp să
fim Nobili sufletește; trebuie să avem acea putere de a ierta, pentru a fi iertați,
pentru că Dumnezeu mult ne iartă și noi adesea
ne asemănă cu acea slugă care după ce a fost iertat, întâlnindu-și
prietenul în cale îl silea și îl strângea de gât (Mt18:32).
Iertarea este asemănarea cu Dumnezeu, una dintre virtuțile care implică,
bunătate și iubire ne îndumneziește și
ne înalță. Sfântul Grigorie de Nissa, numește pe cel ce iartă „... pare să fie
un alt dumnezeu, prin faptul că ce face acelea pe care numai Dumnezeu le face”[6].
Sfântul Chiril al Ierusalimului comentând Rugăciunea Domnească spune că „ Fă-o
pentru că avem multe greșeli: cădem cu cuvântul și cu gândul și facem nu puține
fapte de osândă”[7]. Sfinții
Părinți pe bună dreptate, ne îndeamnă să rostim această rugăciune, dar în
același timp să facem o anamneză a păcatelor noastre și să realizăm cât bine
ne-a făcut Dumnezeu, pentru că omul este tentat să nu recunoască. „Îți dai
seama oare de nemărginita milosârdie a lui Dumnezeu?”[8].
Rugându-ne Dumnezeu ne dăruiește înțelepciune și puterea de a ierta ba mai mult
o cunoaștere a lui Dumnezeu pe care o
numește un contemopran de al nostru „ Cunoașterea lui Dumnezeu pe care o avem
astăzi, este rezultatul cunoașterii de ieri...”[9].
Practic este o experiență trăită a trecutului și consecințele ei.
Rugăciunea este un dialog între Dumnezeu și om și are mai multe scopuri.
„ Rugăciunea prin caracterul ei sfințitor, oferă perspectivă finalității vieții
creștine și prin dialogul cu Creatorul, atât omul cât și lumea întreagă se
sfințesc, adică sunt un real progres către El”[10].
Adică odată cu progresul nostru, progresăm și natura, prin sfințirea noastră.
Probabil de aici și proverbul românesc în care se zice că „omul sfințește
locul”.
Prin rugăciune îl simțim pe Dumnezeu și ne încărcăm din energiile Sale
necreate, înfățișarea, mirosul, mersul, faptele și lucrul mâinilor sunt în chip
aparte, cu har de la Dumnezeu, iar pe chipul celui experiat de divin se imprimă
pecetea Duhului Sfânt.
Un scriitor britanic spune că
rugăciunea „micșorează” distanța dintre noi și Dumnezeu[11].
Dar să fie din inimă, pentru că dacă este sub formă de psitacism, rămâne la
acest stadiu și nu ne ascultă nici pereții din camera.
Experienţa divinului în închisoare
Cu
toţii stim că Dumnezeu a facut omul înzestrat cu
libertate, iar această libertate este văzută de mulţi scriitori bisericeşti ca
fiind bunul cel mai de preţ primit. Aşadar omul este liber, iar libertatea se exercită prin mintea primita
tot în dar şi fără de care omul nu poate fi pe deplin liber. Ştim cu toţii sintagma des folosită de cei
care au probleme cu legea ,, sunt nevinovat”, iar despre aceasta avertizeaza
într-o predică a sa Înaltpresfinţitul Bartolomeu, spunându-ne că aşa se scuză
toţi criminalii. Vinovaţi sau nu de încălcările legilor pământeşti, Dumnezeu,
se pare că are alte norme prin care îndreaptă, ceartă sau atrage pe cei pe care
îi are în vizor, iar necazurile trebuiesc privite ca semnn al binefacerii divine. ,,E la necaz” spun
unii când aduc în discuţie de cineva care este la închisoare, iar aceasta
pedeapsa privativă de libertate, în aparenţă este un mare necaz. Pentru cei cu
funcţii sau poziţii sociale sus-puse
ruşinea este foarte greu de suportat,
fiind plimbaţi în dubele poliţiei de colo-colo, cu catuşele la mâini,
filmaţi şi interogaţi de jurnaliştii nemiloşi acum cu ei, dar care pâna
cu puţin timp în urma se purtau reverenţios.
Căderea este una absolut uluitoare pentru unii ca aceştia, iar mâna pusă
deasupra capului pentru a încapea în duba cu gratii întregeste scenariul jalnic
în care sunt protagonişti. Pentru alţii, privarea de libertate este mai puţin
ruşinoasă, însa ea produce aproape de fiecare dată un dezechilibru la nivel familial, pentru că
majoritatea oamenilor au rude, iar daca nu unele pe care să le întreţină, măcar unele care să sufere
sufleteşte din această cauză.
În actula guvernare şi de la căderea
sistemului comunist din România, s-a îndulcit oarecum comportamentul
gardienilor faţă de deţinuti, comportament care după cum bine stim era unul
extrem de inuman. Despre ceea ce li s-a
întamplat deţinutilor avem rămase numeroase relatări de la cei care au
trecut pe acolo, iar Ploieştiul sau Aiudul
par să fie printre cele mai nefericite locuri. De bătai, lipsa hranei, sau a igienei nu
duceau dorul cei închisi; dar în formula veche, cât şi în cea noua suferinţa
cea mai mare pare să fie lipsa libertăţii.
Omul, fiinţa supremă din univers este dependent de libertate şi nu poate
trăi deplin fericit în lipsa acesteia. Dumnezeu, prin multa Sa întelepciune şi
răbdare caută pe toate căile să evite pedepsele cele mai dureroase, dar se pare
că de multe ori metodele şi pedepsele usoare nu sunt de ajuns pentru a îndrepta
pe cel gresit. Sufletul acestuia este cuprins de un somn extrem de greoi şi nu
se poate trezi cu una cu doua, ci este nevoie de o lecţie mai energică care
să-l readucă la viaţă.
,,Libertatea mea se termină unde începe
libertatea ta” cunoscutul dicton
aparţine filosofului englez John Stuart Mill, iar pe marginea acestuia s-a
scris şi dezbătut în lungul istoriei foarte mult. Filosofi, beletrişti sau cei
care se ocupă de bunele maiere au tratat problema fiecare din punctul lui de vedere. Citatul pare unul destul de simplu
la prima vedere, dar problema nu este de interpretare, ci de poziţia fiecăruia
în faţa libertăţii. Astfel, fiecare om
este de acord să respecte libertatea celuilalt, dar aceasta se întampla doar la
nivel de teorie. Practic, este nevoie de foarte mult discernământ pentru a se
întampla acest lucru, iar omul prin propriile sale puteri se pare că este de-a
dreptul neputincios. În faţa fiecăruia
se deruleaza viaţa societăţii cu legile
sale, o morală la care se raliază şi propriul său interes. Bazându-se pe forţe
proprii, omul confundă realitătile atât
de mult încât nu mai deosebeşte binele de rău şi viceversa, iar aici ne găsim
totusi în circumstanţe fericite din punct de vedere moral. Omul care nu ştie
despre greşeala sa, nu poate fi condamnat la fel de tare ca cel care comite
actul cu bună ştiinţă. Legile pământeşti urmează modelul celor cereşti, astfel
că cel care comite omor din culpa este pedepsit mult mai putin decât cel care-l
comite cu intenţie sau cu premeditare. Pedeapsa vine să îndrepte pe cel care
greşeşte, ca altă dată să fie mai atent, mai chibzuit şi să respecte mai mult
pe aproapele său. ,,De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai
rau”, avertizeaza Mântuitorul pe cel olog şi pedepsit să fie aşa pentru
păcatele făcute anterior. Care păcate, nu stim, dar întelegem de aici că
lucrarea cu ştiinţă a păcatelor este cu mult mai gravă decât lucrarea în
neştiinţă. Cu siguranţă Dumnezeu lucrează în ascuns, iar oamenii nu-şi dau
seama de fiecare data despre aceste lucrări care au menirea de a aduce la
mântuire şi sufletele celor mai păcătoşi. Asfel că, dacă pentru unii lipsirea
de libertate îi face să renunţe măcar şi de frică la a comite ilegalitaţi,
pentru alţii, încarcerarea este prilej de reflecţie şi introspecţie interioara
aprofundată. Prin această metodă omul are ocazia să mediteze la viată, la
raţiunile dumezeieşti şi să progreseze spiritual.
,,Azi noapte, cand voi dormeaţi, am avut o vedenie.
Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi învierea temniţei. Am văzut pământul
deschizându-se şi înghitând închisoarea. Pământul şi-a luat pămăntul înapoi. Cu
surprindere am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu
încetul a crescut, asemenea unei flori. Cand a ajuns mare, cât temniţa noastră,
am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu
sunt nebun. V-am găsit în biserică rugându-vă. Catapeteasma era obisnuită,
având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a
venit să cred...Pe cine am văzut în icoane ? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în
zeghe. Pe unii i-am recuoscut usor, pe alţii mai greu. Aveau aura de sfinţi. În
spate, în iezerul cel de foc, i-am vazut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu
erau toţi acolo, unii erau cu voi”. Iată din relatările lui Valeriu Gafencu, ne
dăm seama că sunt mulţi aceia care din spatele gratiilor au ajuns sfinţi şi
casnici ai lui Dumnezeu, care chiar daca erau închişi cu trupul, sufletele lor
erau libere să contemple, să se bucure şi să mulţumească Domnului. Această
putere le-a venit din faptul asumării greselilor făcute, iar acolo unde nu au
găsit aceste greseli, au pus pe seama voinţei
lui Dumnezeu, de unde le-a venit o mare bucurie şi sfinţenie.
Experierea divinului în boală
În Biblie este scris că,
dacă vrei sa fii sănătos atunci nu trebuie să păcătuieşti. Sfinţii Părinţi ne
spun că fiecare boală trupească are corespondent într-o delăsare sau o boală a
sufletului. Dacă omul s-a îmbolnăvit, trebuie să se pocăiasca pentru pacatele
pe care le-a facut, să fie uns la Sfântul Maslu, să se adreseze lui Dumnezeu.
Dacă boala va dăinui înseamnă că a făcut multe păcate de-a lungul vieţii. Petru
aceste păcate omul trebuie să rabde, iar sufletul să se cureţe. Bolile ajută la
smerirea sufletului şi la curătirea acestuia. Omul boleşte şi astfel încetează
să mai păcătuiască.
Alături
de alte metode, Dumnezeu foloseşte boala ca intermediu de vindecare a
sufletelor celor care s-au îndepărtat de ceea ce le era propriu şi au apucat căi greşite. Fiind lipsit de vigoarea
trupească, omul cuprins de boală nu poate de multe ori nici măcar să-şi porte
singur de grijă, fiind necesar sa apeleze la alţii care să-l ajute. Tocmai
această imobilitate ii este folositoare, putând
genera prilej şi moment de liniştire, de reflecţie la viaţa şi la
mântuirea sufletului său.
Boala, ca şi sănătatea sunt venite din partea lui
Dumnezeu care a spus clar că niciun fir
din capul nostru nu cade fără stirea Lui. Daca ne este de folos, ne va trimite
sănătate, iar daca nu, boală.
Este nevoie de foarte mult
discernământ şi smerenie pentru ca cineva bolnav să-şi asume starea. Scopul
omului pe pamânt este să-şi mântuiească sufletul de pieire. Omul păcătuişte şi
uneori face asta atât de mult încât patimile şi viciile îl cotropesc
într-atat, încât propria voinţă nu mai
are nicio putere, deciziile cele mai importante fiind luate aproape mecanic,
prin intermediul obişnuinţei. Dacă se îmbolnăveşte, începe să sufere de pe urma
păcatelor lui, iar această suferinţă este trimisă de Domnul spre îndreptare şi
pocăinţă.
Dacă omul întelege că boala lui este din cauza păcatelor şi se
îndrepată, începe să mergă la biserică, să postescă, se cununa cu sotia lui, iar Domnul il va vindeca
pentru pocainţa lui. Dacă Domnul nu
vindecă înseamna că omului nu-i este de folos să se vindece, căci va începe să
păcătuiescă din nou. Toate bolile noastre sunt din cauza păcatelor. Atunci când
cineva ii cere Domnului vindecare, El iartă mai întâi păcatele, căci ele ne fac
să ne îmbolnăvim. În ajutorul întelegerii mai bine ne vine dictonul latinesc; sublata causa tollitur
effectus. Întelegem astfel că boala este o consecintă firească a
comportamentului neadecvat şi odata
îndepărtată cauza, va disparea şi fectul produs de aceasta. Cea mai mare
provoocare pentru omul contemporan este aceea de a constientiza starea în care
se află, iar graba cu care se deruleaza
astăzi lucrurile face ca majoritatea dintre noi să nu mai înteleaga rostul
lucrurilor. Este în firea omului să fie bun, dar se pare că pentru mulţi dintre
noi nu a rămas decât părerea de sine, care ne face numai să credem că suntem
buni, ceea ce nu se întâmplă şi în realitate.
De aici şi imposibilitatea de a constientiza raţiunea venirii bolilor.
De multe ori se întâmplă ca şi sfinţii
să primească boli, dar nu pentru păcate, ci pentru a se sfinţi şi mai mult.
Dacă pentru omul obişnuit boala este venită pentru ca acesta să renunţe măcar
la păcatele foarte grave, pentru sfinţi boala este motiv de îmbunătăţire şi de
urcare pe o treapta mai înaltă de sfinţenie. Dumnezeu fiind infinit, urcusul
spre El este tot infinit. Acesta nu se termină în viaţa actula, ci continuă
după spusele sfinţilor şi în cea viitoare.
Păcătoşilor li se dau boli pentru păcatele săvârşite, iar drepţilor
pentru a se sfinţi şi mai mult. Dacă omul păcatuieste şi se îmbolnăveşte atunci
trebuie să se oprească a mai păcătui. O grşeală des întâlnită la oamenii
suferinzi este atunci când acestia se îmbolnăvesc, şi mai cu seamă de boli
grave, îi acordă lui Dumnezeu ultimul
loc în rezolvarea problemei. Astfel, dupa ce încearcă a-şi rezolva problema pe
la toţi medicii din domeniu şi dacă nu gasesc rezolvarea, atunci ca ultima
spernaţă se adresează lui Dumnezeu.
Dumnezeu face minuni directe, dar de cele mai multe ori aceste minuni vin prin
intermediul altor oameni ce sunt descoperiţi prin legătura pe care fiecare om o
are cu divinitatea, iar când legatura este puternica, lucrurile se rezolvă
aproape de unele singure.
Câta vreme păcătuieşte în trup, sufletul este
adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine , nici pe Ziditorul său. Îmbătat de
păcat, sufletul zace în trup precum un bolnav într-un pat de spital. Trezirea
sufletului vine în acest caz printr-o neputinţă trupească, neputinţă menită să
însanatoşească sufletul îndepartat de Dumnezeu. Câteodata, Dumezeu lasă omului
anumite neputinţe trupeşti care îi sunt folositoare acestuia. Un caz foarte
cunoscut este cel al Sfântului Apostol Pavel, neputintă care l-a întovărăşit pe acesta pe tot parcursul
vieţii. După modelul Sfântului Apostol Pavel ne dăm seama că Dumnezeu are o
altă logică decât logica umană şi mai ales a celor îndepărtaţi de Biserică şi
care nu înteleg deloc sensul suferinţei.
Părăsind
logica umană, Sfinţii Părinţi găsesc în boală un mare aliat al sufletului. Pe
de o parte prin boală, omul işi ispaşeşte o parte din păcatele făcute, iar pe
de altă parte acesta are timp ca iesirea din această viaţa să fie una
creştinească. Omul bolnav se poate
împaca şi ierta cu toţi cei cu care era
certat, poate lăsa dispozitii legate de averea sa, ce şi cum să fie împarţită,
se poate împartaşi şi chiar alege hainele şi cele trebuincioase înmormântării.
Toate acestea au o logica perfectă doar pentru omul credincios, care
constientizează că viaţa de aici a fost doar o etapă a existenţei sale, iar
moartea sau mai degraba adormirea o priveşte cu linişte şi speranţa că după,
s-ar putea învrednici de promisiunile lui Dumnezeu.
Pentru cei necredincioşi, boala este considerată o mare năpastă, un dezastru,
o catastrofă. Încetul cu încetul, frica pune stăpânire pe ei, le înceţoţează
gândirea, iar întreaga fiintă este paralizată. De multe ori, nu mai vor nici să
manance, să îşi respecte igiena corporala sau să relaţioneze măcar cu rudele.
Supărarea atinge cote maxime, iar bolnavul cade într-o depresie din care
pastilele psihiatrului nu-l mai pot scoate pentru că acela se găndeşte la
moarte ca la actul ultim. Am adus în această ipostază doua feluri de oameni:
unul credincios, iar altul necredincios. Ambii bolnavi sunt in faţa aceleaşi
realitaţi, dar atitudinea lor este total diferită. Ochii primului lucesc de
încredere şi am putea spune chiar de bucurie, iar ochii celui de-al doilea sunt
cuprinşi de cea mai înspăimâtătoare imagine. Tipa cu coasa îi rânjeste,
aducându-i aminte că în curând îi va veni sorocul, iar aceasta aducere aminte
îi poate provoca de multe ori o moarte mai devreme decat era cazul. Datorită fricii, inima slăbita poate ceda eliberând totusi prin aceasta
agonia muribundului.
Dumnezeu a făcut pe om sa fie frumos, sa fie
săntos şi să fie vesel. Totusi, pentru a ne putea învrednici de aceste daruri
ni se cer un minim de efort şi de bunăvointă. Fară a deveni bigoti, puem duce
jugul lui Hristos desul de usor, iar acesta ne-o arata chiar David cand vrea să
dănţuiescă în faţa Domnului. Asadar, nimic din ceea ce a facut Domnul nu este
rău sau greşit, ci felul în care ne raportăm la ele poate fi greşit. Dacă caută
sincer, omului îi vor veni răspunsurile potrivite, iar prin acestea vor veni cu
siguranţă şi darurile cele bogate ale lui
Dumnezeu.
Experienţa divinului în sărăcie
.jpg)
Ceea ce însemnă pentru cineva
sărăcie, pentru altcineva poate însemna
foarte multă bogăţie şi invers, adică cineva foarte bogat să aibă impresia că
este extrem de sărac. La fel ca în toate problemele, cea a sărăciei şi a bogăţiei este de multe ori una de percepţie decât una reala.
Auzim foarte des vorbindu-se la televizor despre România ca despre o tară
săracă, iar cei care fac reportajul sunt chiar români. Este adevarat că din
punct de vedere economic stăm mai prost decat tările din vestul Europei, dar nu
trebuie pentru asta sa ne consideram săraci.
Pentru a fi un bun crestin nu are deloc importanţa dacă cineva este
sărac sau bogat, iar în faţa lui Dumnezeu nu primeaza cantitatea, ci mai mult
calitatea. Cei doi bănuţi pusi în cutia milelor de către văduvă este exemplul
viu in care ni se arata că de fapt ea a pus cel mai mult. Toată averea ei a
pus-o. Prin asta s-a văzut dispoziţia inimii ei, dispoziţie în stare să
intreacă dărnicia oricui, pentru că ea a dat totul.
De
primirea unui dar se bucură oricine, iar starea
de sărăcie nu este impediment pentru cineva daca vrea să faca un dar cuiva. Nu
este cineva atât de sărac, încât să nu aibă ce dărui şi nimeni atăt de bogat,
încat să nu-i mai trebuiască nimic. Dumnezeu este în acest caz un exemplu
foarte bun. Oamenii nu-I pot dărui lucruri materiale, dar aceştia îi pot face
nenumarate altfel de daruri şi de care Domnul se bucură nespus. Oamenii au viaţa lor, iar printre grijile de
zi cu zi sunt momente în care pot bucura
pe Domnul prin comportamentul lor faţa de semeni, iar acesta este un dar, care,
chiar daca este unul mic, totuşi
contează. Cineva îşi ajută veciunul tinându-l în casa sa o perioadă de timp
pâna ce acesta din urmă îşi va repara casa darâmata de cutremur, iar altcineva
decide să îşi închine întraga viaţa
slujirii lui Dumnezeu, iar aceastea toate sunt extrem de plăcute în ochii Domnului.
Exemplele pot continua, dar ideea pe care am vrut să o accentuez s-a facut
înteleasa, astfel că pentru a fi darnici şi mărinimoşi nu avem nevoie de un
suport finaciar grozav, ci mai degraba de o dispozitie în acest sens.
Sfintii Părinţi ne învată că sărăcia sau bogăţia
nu constiuie nici impediment, dar nici urcuş mai rapid la mântuirea sufletului.
Totul depinde de felul în care ne raportam la aceasta stare. Cu siguarnţa
există oameni bogaţi, de o foarte mare
sfinţenie şi oameni săraci cu un comportament absolut reprosabil, dar şi
invers, adică oameni bogati cu un comportament neadecvat şi oameni săraci care
ating sfinţenia. Dupa cum ziceam mai sus, bogaţia materială nu este impediment
la mântuire, dar ea nu trebuie căutata. Meseria sau îndeletnicirea oamenilor nu
trebuie sa fie aleasa în funcţie de sumele de bani preconizate a se căstiga
într-un anumit domeniu. Dupa cum se
stie, Mântuitorul Hrisots a venit în această lume într-un chip extrem de umil,
născandu-Se într-o iesle, iar mai apoi a învatat de la Iosif mestesugul tămplariei.
Prin aceasta se arată că, de cele mai multe ori meseriile modeste sunt foarte
plăcute lui Dumnezeu. De la Apostolul Pavel stim că acesta îşi câştiga pâinea
lucrând la construirea cortrurilor, iar aceste exemple sunt edificatoare. Să
încercam să ne imaginam cum ar fi priviti Mantuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, un Tâmplar şi un făuritor de corturi,
de către multi dintre noi. Oricât de mult de mult am vrea să ne împrietenim cu
ei, aceasta ar fi destul de greu de imaginat. Cei doi nu au licenţă, nu au masterat
si nici nu vor face vreodata doctoratul, în plus, s-ar putea nici să nu fie
îmbrăcaţi foarte la modă, deci şansele să ne împrietenim se reduc drastic. Ne
este oarecum la îndemâna sâ vrem a ne împrieteni cu cei puternici şi bogaţi, de
aici şi toată această alergătură dupa bogaţii materiale. În plus, mass-media a
promovat în ultimele decenii şi în special prin intermediul fimelor, imaginea
omului bogat şi fericit. Statisticile arată că bogatia nu este motiv de
fericire, iar Evanghelia ne arată că foarte greu va putea ajunge bogatul în
împaraţia lui Dumnezeu. Inima omului este acolo unde este şi averea sa, iar
daca averea sa este de ordin material şi inima omului va fi in acel loc. Omul
în goană dupa averi este vesel sau trist în funcţie de fluctuaţia averii; dacă
creşte averea, creşte sş buna dispoziţie, daca scade averea, are parte de
depresie. La fel ca în toate celelalte probleme, bine îi este omului sî se
situeze între cele doua părţi antagoniste, bogaţie şi sărăcie. Daca este musai
şi nu se poate mentine cineva la nivelul
de mijloc, s-ar parea că sărăcia este totusi mai utila sufletului decat
bogatia, care dupa cum am vazut ţin inima omului legata de ea. Se pare că
sfinţenia se ataşeaza si ea mai mult de oamenii aflaţi intr-o stare mai
umila, ii este mai proprie aceasta stare, unde se salaşluieşte şi se ataşeaza
de cei de acolo.
Majoritatea oamenilor cu viata îmbunătăţită
sunt oameni care au trăit literalmente într-o sărcie pura si la limita
existentei. Pe langa faptul ca nu au avut niciun fel de bogăţii, nici cu
mancarea sau cu îmbrăcatul nu stăteau mai bine, multi dintre cuvioşi având cel
mult doauă rânduri de haine, iar acelea cusute, peticite şi iar cusute. Pavel Florenski vede şi el ca ,,persoanele care înca nu sunt pure, pe cat sunt de inclinate către materialitate, de trupeşti,
de carnale, pe atât sunt capabile de asemănare cu dorinţa; si pe cat sunt de
pure şi s-au lepădat de materialitate, pe atât sunt de capabile de identificare
cu iubirea”. Această identificare cu iubirea înseamnă de fapt identificarea cu
Dumnezeu, identificare la care toţi cei porniţi pe cale desăvârşirii şi-au
propus să ajungă.
Concluzii
Având sădită înlăuntrul lor
sământa lui Dumnezeu, oamenii trăiesc percepandu-L, mai mult sau mai putin pe
Acesta in functie de seriozitatea cu care trateaza problema mantuirii
sufletului. Pentru oamenii superficiali, divinitatea este preocupare de vacanta
sau de weekend, pentru cei atei o poveste inventata, iar pentru cei credinciosi
constituie cea mai de interes problema a vietii lor. Astfel ca pentru
necredinciosi toate intamplarile vietii lor reprezinta pure coincidente, ei se trag din mai multe și
intr-adevar se pare că nu le lipsește decât coada, dar pentru omul credincios
care și-a luat în serios viata este cu totul altceva. Acesta poate ajunge,
încât să-L perceapa și în cele mai mici mișcări sau gesturi ale semenilor și
chiar în fenomenele meteorologice. Modelul suprem de percepere a divinității
este cel monahal, care prin viața desăvârșită, prin contemplație și rugăciune,
ajung să se „apropie” de Dumnezeul într’atât în cât relația lor devine una de
prietenie după spusele Mântuitorule, care i-a numit prieteni a lui Lui pe
ucenici.
Ștefan Baciu și George Pește
[1] Origen, Despre Rugăciune,
Editura Herald, București, 2006, p. 33
[2] Ibidem, p. 37
[3] Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre Rugăciune, Schitul Lacu,
Sfântul Munte Athos, 2001, p.p 129 - 130
[4] Andrei Andreicuț, Spovedanie și
Comuniune, p. 168
[5] Origen , op cit., p. 84,
Aici Origen amintește de rabinii care se rugau la colțuri de stradă și apoi,
căutau desfătări și slavă de la oameni, de aceea trebui să căutăm momentul de
maximă discreție.
[6] Sfântul Grigorie al Nyissei, Despre
Rugăciunea Domnească, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București – 2009, p. 78
[7] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea
Domnească, Editura Anastasia 1997, p. 112
[8] Ibidem, p. 113
[9] Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea
Vie, Editura Theosis, Oradea, 2013, p. 157
[10] Pr. Dr. Adrian Ivan, Metoda rugăciunii în educația creștină, Editura
Aius, Craiova, 2011, p. 239
[11] Kenneth Slack, Praying the
Lord’s prayer Today, printed in Great Britain by Cox&Wyman Ltd, London,
1973, p.p 33-34
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu